10 metode prin care românii sunt manipulați

Am ideea acestui articol de prin 2018, iar în pandemie am tot încercat să mai vin cu idei, dar am renunțat. Nu am considerat că era un moment bun atunci să mai lucrez la el. Mi-am reactivat ideea anul trecut, în noiembrie, când au fost alegerile prezidențiale și am văzut ce se întâmplă în societate. Am pus totul cap la cap, de la epoca Dragnea și până în prezent. Părea că totul seamănă și am găsit multe elemente comune. Pe scurt, am văzut cum societatea s-a divizat și am încercat să înțeleg cum s-a ajuns aici. Așa suntem noi sau cineva și-a dorit treaba asta? Dacă da, care este scopul? La unele întrebări nu am găsit răspuns, însă am făcut niște cercetări și am descoperit lucruri interesante despre cum lucrează propaganda, cum se aplică pe noi, poporul, și cred că internetul, așa cum îl știm noi, nu mai există. El a devenit o unealtă pentru propagandă, în loc să fie locul de unde ne luăm mai multă informație și libertate.

Internetul a devenit un câmp de luptă și nu mă refer la meciurile de Call of Duty sau Counter Strike. Nu este doar o impresie, ci o realitate dură, greu de acceptat pentru mulți dintre noi, căci majoritatea sunt victime și habar nu au ce se întâmplă în jurul lor. Se numește război informațional, ceva ce pentru mulți este imposibil de demonstrat sau pur și simplu nu vor să creadă că așa ceva este posibil. Pentru mulți, război înseamnă tancuri, gloanțe, avioane. Internetul nu este ceva tangibil, deci nu are cum să ducă un război. Ar zice unii…

Scurtă istorie a propagandei și a războiului informațional

Propaganda nu e o invenție nouă. Regimurile totalitare ale secolului XX, de la Germania nazistă la URSS, au ridicat-o la rang de știință: controlul total al presei, cultul personalității, rescrierea istoriei, transformarea limbajului în armă politică.

În spațiul sovietic și apoi rusesc, manipularea informațională evoluează într-un concept mai larg: măsuri active și război informațional. Scopul nu este doar să convingi oamenii de o minciună, ci să le erodezi încrederea în instituțiile propriei țări, să îi faci să creadă că toți sunt la fel de răi, să îi paralizezi între teorii ale conspirației contradictorii.

Modelul care descrie cel mai bine propaganda rusă contemporană este „firehose of falsehood”: un volum uriaș de mesaje, pe foarte multe canale, repetate obsesiv, fără grijă pentru coerență sau adevăr.

După 1989, România a ieșit din comunism cu o societate traumatizată, mass-media fragilă și o încredere foarte scăzută în clasa politică. Televiziunile de știri au devenit rapid instrumente de putere, folosite în campanii electorale și războaie între grupuri de interese.

Odată cu apariția Facebook, YouTube, TikTok, vechile reflexe de propagandă s-au mutat pur și simplu pe alte canale. În ultimii ani, studii și rapoarte despre România au început să vorbească explicit despre
ascensiunea partidelor naționalist-populiste, penetrarea narativelor anti-UE și pro-Kremlin, exploatarea rețelelor sociale, mai ales TikTok, în campanii electorale.

România în epoca rețelelor sociale

Cazul alegerilor prezidențiale din 2024–2025 a fost un șoc nu doar pentru noi, ci și pentru observatorii internaționali. Un candidat naționalist, cu poziții pro-ruse, Călin Georgescu, practic absent din sondaje cu câteva săptămâni înainte, ajunge să câștige primul tur, cu o campanie construită masiv pe TikTok și rețele sociale.

Ulterior, alegerile sunt anulate de Curtea Constituțională, iar serviciile de informații din România prezintă documente care indică faptul că ascensiunea acestui candidat nu a fost una organică, ci rezultatul unei campanii coordonate și finanțate de un actor statal. În centrul acuzațiilor aflându-se Rusia.

În paralel, partide precum AUR, un partid de extremă dreapta, naționalist și suveranist, descris în mai multe analize ca având o poziție ambiguă sau indulgentă față de Rusia, cresc puternic în sondaje și în Parlament, folosind intens teme anti-UE, anti-sistem, conspirații și frică.

Televiziuni de știri cu audiență semnificativă, precum Realitatea Plus, ajung să difuzeze în prime-time emisiuni în care se rostogolesc teme suveraniste, anti-„stat paralel”, anti-„globaliști”, amestecând investigații reale cu conspirații, panică și retorică incendiară.

Nu putem spune simplist „X este propagandă rusească”, dar putem vedea foarte clar cum tehnicile clasice de manipulare studiate în manualele de război informațional se regăsesc, aproape piesă cu piesă, în peisajul mediatic românesc.

În cei 8 ani am identificat singur 10 metode de manipulare, fără să știu însă cum se numesc, dar am înțeles cum se aplică. Am studiat, le-am identificat în mod oficial și le-am analizat.

Cele 10 piese ale mașinii de manipulare

1. Omul-problemă, vedeta sau frontman-ul – salvatorul, fața vizibilă a curentului.
2. Omul din televiziune sau media capturată – moderatori, patroni și posturi care schimbă brusc direcția.
3. Oamenii falși de pe internet sau sockpuppets și digital astroturfing – conturi aparent reale, operate profesional.
4. Fermele de boți – armata invizibilă de like-uri, share-uri și comentarii.
5. Paginile cumpărate sau hijacking și repurposing – comunități preluate și reprogramate peste noapte.
6. Partenerii – lideri de opinie și prieteni/cunoscuți care legitimează narativul.
7. Idioții utili – oameni reali, în poziții cheie, care fac treaba murdară fără să știe sau fără să recunoască.
8. Victimele colaterale – publicul manipulat, devenit voluntar al răspândirii propagandei.
9. Războiul semantic – furarea identității cuvintelor: „progresist”, „suveranist”, „globalist”, „sorosist”.
10. Potopul de informații / firehose of falsehood: haosul controlat al mesajelor.

În continuare, le luăm pe rând și vă arăt în practică și cât de eficiente sunt.

1. Omul-problemă – personajul principal

Omul-problemă este actorul principal, omul scos în față. Nu e neapărat cel mai inteligent sau cel mai pregătit, dar este cel mai guraliv, cel mai emoțional, cel mai ușor de ținut minte. În jurul lui se construiește povestea: el este victima sistemului, vocea poporului, singurul care are curaj. Puneți voi ghilimelele 🙂

În manualele de propagandă, aici vorbim de personalizarea extremă a politicii și de „agent of influence”, adică persoană care devine vehicul al unei agende mai mari.

Eficiența vine din faptul că oamenii empatizează mai ușor cu persoane decât cu idei abstracte. Când un Călin Georgescu sau un George Simion devine dintr-odată „omul care spune adevărul despre NATO, UE și resursele României”, narativele din spatele lui devin mai ușor de înghițit.

2. Omul din televiziune

A doua piesă este omul din televiziune: moderatorul, patronul sau postul care, la momentul potrivit, își schimbă tonul și începe să cânte aceeași melodie cu omul-problemă.

În România, Realitatea Plus este un exemplu discutat în analize ca „post nominal mainstream, dar cu conținut de margine”: emisiuni cu titluri precum „România Suverană” sau „Culisele statului paralel”, unde teme conspiraționiste și suveraniste sunt aduse în mainstream, amestecate cu știri reale și comentarii legitime.

Pentru public, mesajul nu mai vine doar de la un politician controversat, ci de la televiziune, cu invitați, analize etc. Aura de legitimitate a ecranului spală radicalismul mesajului.

Eficiența este uriașă la publicul TV, mai ales în rândul oamenilor mai în vârstă, pentru care televiziunea încă înseamnă „știri serioase”.

3. Oamenii falși de pe internet

A treia piesă sunt conturile care par oameni normali, dar nu sunt: poze stock, nume credibile, biografii sumare. În spate poate fi un om plătit, o agenție de marketing politic, o fermă de troli sau chiar un actor statal.

Cazul clasic este Internet Research Agency din Sankt-Petersburg, unde mii de conturi false au fost folosite pentru a influența opinia publică în SUA, Ucraina și Europa.

În România au fost documentate rețele care amplifică narativele AUR, conspiraționiste sau anti-UE, folosind conturi ce par autentice, dar se mișcă ca într-un manual de social media: postează intens, la ore cheie, comentează coordonat, distribuie aceleași materiale.

Eficiența este foarte mare, pentru că oamenii tind să creadă părerile altor cetățeni ca ei. Nici nu mai contează dacă sunt reale sau nu.

4. Fermele de boți

În spatele oamenilor falși vin boții: conturi automatizate sau semi-automatizate care umflă artificial pagini și postări prin like-uri, share-uri, vizualizări. Invadează paginile adversarilor cu reacții „haha”, „angry” și comentarii agresive, schimbând percepția generală asupra unei postări.

În campaniile rusești, boții și trolii au fost folosiți exact în acest mod pentru a amplifica mesaje și pentru a hărțui jurnaliști sau politicieni critici.

În România, rapoarte recente despre alegerile din 2024 arată cum rețele de conturi și pagini au fost folosite pentru a împinge în trending teme precum „frauda electorală”, „străinii ne fură alegerile”, „România nu mai e suverană”, folosind tactici de tip botnet.

Eficiența este mare, pentru că algoritmii platformelor nu deosebesc emoția sinceră de reacția coordonată. Văd doar engagement și îl promovează.

5. Paginile cumpărate și rescrise peste noapte

A cincea piesă o vezi când, peste noapte, o pagină de Facebook care posta în general glume, bancuri, rețete de bucătărie sau știri generale, devine brusc obsedată de un singur subiect: trădători, globaliști, sistemul, un singur om care ne poate salva.

În investigații internaționale s-au descoperit rețele de sute de pagini aparent nepolitice care au fost cumpărate și transformate în instrumente de propagandă sau publicitate înșelătoare.

În România, platforme alternative și agregatoare obscure au început să joace același rol: adună conținut de peste tot, apoi împing insistent narațiuni despre „fraudarea alegerilor”, „puciuri orchestrate de străini”, „candidat furat de sistem”, teme care coincid suspect de mult cu interesele unor partide sau candidați extremiști.

Eficiența este mare pentru că publicul acelor pagini nu are reflex critic pregătit pentru politică. A intrat pentru glume, a rămas pentru manipulare.

6. Partenerii

Partenerii sunt oamenii de lângă: alți politicieni, primari, preoți, influenceri, lideri de mișcări civice, vedete online. Ei nu sunt capul de afiș, dar validează omul-problemă, repetă aceleași slogane în cuvinte proprii, intră la adversari pe pagini și în emisiuni, unde transformă discuția în prilej de „plantat” narațiunea dorită.

În campaniile recente, atât în jurul lui Călin Georgescu, cât și în jurul AUR, am văzut cum astfel de parteneri au legitimat teme precum „România furată de occidentali”, „Schengen ca trădare”, „vaccinul ca armă împotriva poporului”, „UE și NATO ne transformă în colonie”.

Exemplu de persoane: fostul polițist care se promova intens pe TikTok ca fiind un polițist de treabă, Kovacs Valer, vedete precum Oana Zăvoranu sau Garcea.

Eficiența este foarte mare. Publicul nu are impresia că ascultă propagandă, ci opinii personale, mărturii sau experți independenți.

7. Idioții utili

Termenul e vechi, de pe vremea Războiului Rece. Idiotul util este persoana care, chiar crezând că face bine, ajunge să servească perfect interesele unui regim sau ale unei campanii de dezinformare.

În varianta modernă, idiotul util poate fi:

• un jurnalist care, din dorința de audiență, invită constant extremiști la TV și le face reclamă gratuită

• un oficial care dă declarații catastrofale, alimentând exact narativele anti-sistem

• un influencer care nu verifică nimic și distribuie teorii conspiraționiste

În România, studii recente arată că fragilitatea instituțiilor și criza de credibilitate a mass-media au creat un teren perfect pentru astfel de „idioți utili” în zona politică, mediatică și online.

Eficiența este, paradoxal, enormă, pentru că acești oameni nu sunt percepuți ca „profesioniști ai propagandei”, ci ca „ai noștri”.

8. Victimele colaterale

Aici intră oamenii manipulați, dar sinceri: cei care ajung să creadă cu tărie că „sistemul te minte”, că „toate televiziunile sunt vândute”, dar au o încredere oarbă într-un singur politician, un singur canal de YouTube sau o singură pagină de Facebook.

Literatura numește asta „propagandă participativă”: publicul nu este doar țintă, devine și agent. Oamenii produc și distribuie ei înșiși meme-uri, clipuri, argumente, pun presiune pe prieteni și familie, ies în stradă, atacă jurnaliștii.

În România, această participare a fost vizibilă în valul de „apărători ai democrației” care, convinși că alegerile au fost furate, au ieșit în stradă cu simboluri militare, au cerut „turul doi înapoi”, dar preluau, de fapt, narațiuni împinse de rețele obscure și de actori care visau la un alt tip de regim.

9. Războiul semantic

Cuvinte ca „progresist, suveranist, globalist, sorosist, naționalist” nu mai descriu concepte. Prin asociere repetată cu anumite contexte, cuvintele își schimbă încărcătura:

• progresist – de la „orientat spre progres” la „nebun”, „degenerat”

• suveranist – de la „care apără suveranitatea” la „cel bun, adevăratul patriot, singurul român autentic”

• globalist – de la „adept al globalizării economice” la „păpușar malefic care ne fură țara”

• sorosist – de la „ceva legat de fundațiile Soros” la „trădător de neam plătit din afară”

Asta e exact ceea ce studii numesc „război semantic” și „loaded language”: schimbarea sensului cuvintelor pentru a manipula emoțiile și a bloca gândirea critică.

Când spui „progresist”, la nivel literal ar însemna „orientat spre progres”. Dar dacă ani de zile termenul e folosit doar în contexte negative, ironice, asociat cu „agende ascunse”, „degenerare”, „corectitudine politică dusă la extrem” etc., creierul nu mai aude „progres”, ci „ăia răi”. Asta e fix definiția de „loaded term”: sensul emoțional îl bate pe cel logic.

Exact același mecanism funcționează și pentru „globalist, suveranist, naționalist, sorosist”: cuvinte care pleacă din concepte relativ neutre sau chiar pozitive, dar sunt încărcate sistematic cu suspiciune, dispreț sau eroizare, după caz. De exemplu „globalism” a devenit un termen-cheie în narațiunile anti-globaliste și conspiraționiste, cu conotații mult mai negative decât termenul academic „globalizare”.

Eficiența este foarte mare pentru că atacul nu mai este pe argument, ci pe etichetă. Odată ce ți s-a lipit o etichetă murdară, orice ai spune e deja suspect.

10. Potopul de informații – firehose of falsehood

Ultima piesă este haosul controlat. Nu mai vorbim despre o singură minciună mare, ci despre mii de informații, zvonuri, meme-uri, clipuri, știri, „breaking news”, teorii care se bat cap în cap. Scopul nu este să crezi o versiune anume, ci să obosești, să ridici din umeri și să spui: „Nu mai știu ce să cred, toți mint”.

Modelul „firehose of falsehood”, descris de cercetători analizând propaganda rusă, arată exact asta: volum uriaș, viteză, repetitivitate, lipsă de coerență și zero rușine atunci când ești prins cu minciuna. Nu se cere credibilitate, se mizează pe copleșire.

În spațiul românesc, exact această impresie de haos este folosită pentru a submina încrederea în instituții, în presă, în orice sursă tradițională, și pentru a împinge oamenii spre „singurele voci” care par clare – de obicei, fix liderii populist-extremiști care alimentează haosul.

Așa ajung să circule simultan mesaje de tipul „copiii ucrainenilor primesc alocații mai mari decât copiii românilor”, „pandemia nu a existat niciodată”, „dăm curent gratis Ucrainei și Republicii Moldova”, „România este condusă de Macron și Ursula” sau „vaccinul anti-COVID-19 a fost un experiment și toți cei vaccinați vor muri mai repede”. Unele sunt minciuni pure, altele au un sâmbure de adevăr amestecat cu exagerări sau detalii scoase din context, dar toate sunt aruncate în același malaxor.

Rezultatul este același: oamenii nu mai au energia să verifice nimic, își pierd busola și ajung să creadă nu ceea ce este adevărat, ci ceea ce li se pare mai simplu, mai confortabil sau mai „tare” emoțional. Iar în momentul în care ai renunțat să mai cauți adevărul și spui „nu mai cred pe nimeni”, mașina de propagandă a câștigat deja.

Exemplu

Un exemplu banal, dar foarte grăitor, este o postare de Facebook în care președintele este criticat pentru că a transmis condoleanțe victimelor unor inundații din Asia, în timp ce unele localități din România se confruntă cu lipsa apei potabile. Autorul postării nu spune că nu ar trebui să existe diplomație sau mesaje de solidaritate internațională. El construiește însă un cadru emoțional foarte clar: „ai noștri suferă, iar tu te ocupi de străini”.

Este o falsă dilemă. Un șef de stat poate face și A și B în același timp. Dar în logica postării, momentul „nepotrivit” transformă un gest diplomatic banal într-o dovadă de „ruptură de realitate”. Mai mult, apare argumentul „județul care te-a votat cu 52%”, ca și cum președintele ar avea o datorie personală față de acea zonă și orice absență fizică ar fi o trădare.

Fără să pomenească vreun partid sau vreo țară, postarea lucrează perfect în favoarea narativului suveranist: politicienii „sistemului” se ocupă de imaginea lor externă, de „alții”, în timp ce românii sunt abandonați. Dacă mâine un lider populist vine și spune „noi suntem singurii care punem România pe primul loc”, terenul emoțional este deja pregătit. Autorul postării devine, fără să-și dea seama, un „idiot util” al acestei mașinării.

Care este tipologia?

Poate fi integrat la „idiot util” sau „partener”, dar nu știm dacă AndreiRM este parte dintr-o rețea coordonată sau e doar un om revoltat. Dar, din punct de vedere al mecanismelor, postarea lui funcționează exact ca un mesaj de partener sau idiot util: preia un moment, îl ambalează emoțional, îl încadrează în narativul „liderii rupți de realitate” și îl dă mai departe gratuit.

Victimele colaterale

Comentarii de genul acesta sunt preluate de alții, distribuite, puse pe story și devin muniție pentru publicul deja nervos, pe ideea că președintele nu se ocupă de români.

Războiul semantic

Cuvântul „normal” devine ceea ce autorul definește, nu un standard obiectiv. Orice alt comportament e anormal, deci inuman.

Cum ne putem apăra?

Este greu. Poate că nu imposibil, dar cu siguranță greu. Trăim într-o țară în care educația nu a fost niciodată cu adevărat o prioritate, iar asta se vede. În fiecare an ies din școli generații întregi de tineri care citesc un text și nu îl înțeleg, nu știu să caute o sursă de informatii, nu au simțul orientării în spațiu, darămite în jungla informațională. Oameni fără repere solide devin inevitabil ținte perfecte pentru manipulare.

Școala, care ar fi trebuit să fie primul filtru de protecție, a ajuns să joace invers: produce idioți utili, nu cetățeni autonomi. Dacă startul este strâmb, tot ce urmează e greu de reparat. Da, există și excepții, oameni care au vrut singuri să învețe, să citească, să se documenteze, să-și descopere pasiuni. Oameni care, mai pe scurt, n-au vrut să rămână proști. Dar ca să îți dai seama că ești prost, trebuie să fii deja un pic deștept.

Și totuși, întrebarea rămâne: ce putem face noi, cei câțiva care mai vedem ce se întâmplă?

În primul rând, să nu renunțăm. Eu, tu, noi, cei care înțelegem cât de cât mecanismele de mai sus, ar trebui să ripostăm. Să ne autoeducăm și, la rândul nostru, să-i educăm pe ceilalți, chiar dacă uneori cu forța blândă a argumentelor repetate până la epuizare.

Putem începe prin a vorbi cu cei vulnerabili, cu cei care nu au ajuns încă victime colaterale sau idioți utili. Să le explicăm, pe românește, ce am povestit mai sus: cine este „omul-problemă”, cum arată „fermele de boți”, cum li se fură cuvintele, cine apasă butoanele emoțiilor lor. Nu trebuie să îi convingem de tot din prima. E suficient să deschidem puțin poarta creierului, să intre o rază de lumină. De acolo, poate că drumul va curge natural.

În al doilea rând, trebuie să învățăm cu toții cum funcționează internetul, dincolo de scroll și like. Să înțelegem algoritmii, să recunoaștem conturile false, paginile cumpărate, titlurile otrăvite. Nu, nu vorbesc de trollii din League of Legends, ci de trollii adevărați, cei care nu îți strică un meci, ci îți strică percepția asupra lumii.

Nu există vaccin împotriva manipulării, dar există igienă mentală. Și dacă nu ne-o facem singuri, nu o va face nimeni în locul nostru.