Opinie: Doom Eternal este o gura de aer proaspata necesara genului FPS

Intr-o lume in care domina facelift-uri anuale pentru multiplayerul lui Call of Duty sau Battlefield, plus alte clone care nu reusesc decat sa se piarda in multime, Doom Eternal demonstreaza ca shooterele single-player nu sunt pe moarte.

Ma saturasem de dezvoltatori puturosi, care in fiecare an vand aceleasi gogosi. In urma cu 15-20 de ani aveam FPS-uri de calitate: Half-Life, Medal of Honor, Soldier of Fortune,No One Lives Forever,Wolfenstein, Halo, F.E.A.R, Cliver Barker’s Undying, Prey sau primul Far Cry.

Cum arata situatia in ziua de azi? Sau mai bine zis de cam 5 ani incoace?
Seria Medal of Honor a fost omorata de mediocritate, Far Cry 3 a fost extraordinar, dar urmat de inca 3 titluri care erau 80% la fel. Half Life a reusit la 13 ani dupa HL2 Episode 2 sa lanseze titlul VR Alyx, Wolfenstein a repornit bine cu The New Order si a dat-o grav in bara cu Youngblood, iar alte serii au disparut.
In afara de seria Metro si Doom, care in continuare pun accentul pe o experienta single-player de calitate, vorbim doar de exagerat de multe titluri multiplayer.
De cand PubG a dat lovitura cu battle-royale, altceva parca nu mai exista. Toti dezvoltatorii se viseaza acum milionari peste noapte, fara a contribui cu nimic nou la reteta. Partea proasta este ca au si un succes enorm cu acest battle-royale reciclat.

V-am mai spus, fac parte din cei 1% care sunt interesati de povestea jocului si de experienta pe care mi-o ofera. Pentru mine modul multiplayer din Call of Duty de exemplu exista doar dupa ce terminam campania, iar Black Ops 4 cum nici nu a avut campanie, nu m-am deranjat sa incerc multi-player.
Call of Duty Modern Warfare 1,2 si Black Ops 2 au fost titlurile multiplayer pe care le-am jucat ocazional si mi-au facut placere alaturi de clasici precum Quake 3, Counter Strike sau Unreal Tournament. Dar niciodata un meci multiplayer de Modern Warfare 2 nu imi va putea oferi experienta single-player din misiuni precum „All Ghillied Up”, „Cliffhanger” sau chiar intreaga campanie de la Black Ops 1:”The numbers, Mason! What do they mean?”. Sa nu mai vorbm despre momentele close-encounter din Metro sau dorinta nebuna pe care o aveam de a ma razbuna pe Vaas Montenegro in Far Cry 3. Titanfall 2 cu a lui prietenie intre personaj si robot, atmosfera din Bioshock si multe altele. Chestii care mi-au ramas in cap pentru ca au fost unice comparativ cu meciurile interminabile de multiplayer care de multe ori sunt la fel.

Pentru asta insa, e nevoie de talent, sa reusesti sa te joci cu psihicul jucatorului,sa-i starnesti emotii, sa-l motivezi, lucruri care se regasesc tot mai greu in jocuri.
Multiplayer insa, arunci 5 harti care nu neg, trebuie putin gandite, mai bagi niste lootboxes contra cost, aplici battle-royale si bang, ai un joc.

Cand am vazut prima oara story-traierul la Doom Eternal efectiv imi sclipeau ochii – era epic! Apoi cand am vazut gameplay-ul si am vazut sectiuni de platforming am inceput sa stramb din nas.

Dupa lansare, cand a fost primit extrem de bine atat de gameri cat si de critici l-am jucat. Rezultatul? Dupa mine cel mai bun shooter din ultimii 10 ani cel putin. La 4 ani de la lansarea lui Doom 2016 am primit un titlu si mai bun, practic un diamant slefuit.
Daca Doom 2016 a fost rapid si exploziv, Doom Eternal e Doom 2016 pe MDMA. Totul functioneaza perfect si a fost calculat. Fiecare arma isi are scopul, fiecare upgrade e cu sens, fiecare inamic are particularitatile lui. Pana si platformingul de care ma ingrijoram a fost aproape perfect.

Doom Eternal este exemplul ca niste oameni talentati lasati mana libera pot face un joc de calitate. Avem o campanie singleplayer de minim 15 ore care merita rejucata pentru collectibles si dificultate crescuta, are chiar si un fir narativ destul de complex pentru un titlu Doom, are un gameplay absolut demential, ajutat de o grafica extraordinar de fluida si bine optimizata, plus coloana sonoara compusa de Mick Gordon.
Doom, alaturi de seria Metro inca imi dau sperante ca viitorul shooterelor cu o campanie single-player de calitate nu sunt moarte si nu voi fi sufocat doar de titluri multiplayer facute for the buck.