Ghețarii nu sunt doar indicatori spectaculoși ai schimbărilor climatice, deoarece se micșorează și dispar din cauza încălzirii globale. Ele sunt, de asemenea, pentru multe comunități, o sursă de neînlocuit de apă dulce.
Pe timpul sezoanelor călduroase, ghețarii se topesc parțial, iar apa rezultată se transformă în cursuri temporare de apă care susțin ecosistemul înconjurător. Dar această apă este, de asemenea, esențială pentru multe comunități rurale îndepărtate pentru apă potabilă și irigarea culturilor. Acestea includ pe cei care locuiesc în Valea Ladakh, o vale frumoasă, de 470 km, cuprinsă între lanțurile muntoase Himalaya Mare și Karakoram și care găzduiesc 300.000 de oameni până la 4000 metri deasupra nivelului mării.
Zona respectivă este una dintre cele mai aride și mai reci regiuni montane din lume, cu ploi și ninsori anuale care rareori depășesc 100 mm – puțin mai mult decât deșertul Sahara – și temperaturi de iarnă de până la -30°C. Prin urmare, penuria de apă este o problemă reală și stringentă a populațiilor de acolo. Dacă luăm în calcul și faptul că ghețarii din zonă au pierdut mult din volum, situația devine tot mai alarmantă.
O soluție din ce în ce mai discutată este construcția unor ghețari artificiali, care să poată stoca apa de iarnă pentru a fi utilizată în lunile aride ale primăverii târzii și începutului verii, când apa provenită din topire este în cantitate mică. Inventat în 2013 de inginerul Sonam Wangchuk în Ladakh, ideea este de a conserva acest turn de gheață cât mai mult timp în timpul anului, astfel încât, pe măsură ce se topește, să hrănească câmpurile până când adevăratele ape de topire glaciare încep să curgă din nou mai târziu în timpul verii.
Problemele mai largi pot fi rezolvate doar prin acțiunea guvernelor și a societății în ansamblu, așa că multe speranțe sunt puse pe rezultatele pozitive ale conferinței de la Glasgow – COP26. Dar orice soluție pentru a spori apa de topire limitată, și acum în scădere, derivată din ghețari ar putea contribui la garantarea unui viitor durabil pentru aceste comunități.
La nivel local, stupul de gheață oferă un răspuns, sau cel puțin o modalitate parțială de a compensa efectul micșorării ghețarilor pe termen scurt. Folosind tehnici de bază și ieftine, se construiește o structură conică din lemn și oțel, iar apoi gravitația, mai degrabă decât electricitatea, este folosită pentru a aduce apa deturnată de la un pârâu din apropiere în timpul sezonului ploios și pulverizată în aer ca o fântână. Temperaturile sub zero îngheață rapid apa în structura conică, astfel încât o masă de gheață începe să crească. Rezultatul final are aceeași formă de cupolă înaltă și îngustă tipică sanctuarelor budiste, care încetinește topirea ulterioară, deoarece suprafața expusă la soare și la temperaturile calde este redusă la minimum.
Când sosește sezonul de creștere mai cald și arid, pâraiele de altitudine mai joasă se usucă rapid și există din nou puțină apă disponibilă până în iunie, când ghețarii furnizează din nou apă de topire. În această fereastră crucială,acești ghețari artificiali încep să se topească, oferind o sursă neprețuită de apă pentru irigare la începutul sezonului de vegetație, prelungind sezonul de recoltare cu câteva săptămâni – ceea ce face toată diferența în acest mediu agricol extrem. Construirea rezervelor de gheață artificială nu este nouă, dar în trecut acestea erau construite în forme mai puțin eficiente și mult mai sus, în munți, făcându-le dificil de gestionat.
Sursa: knews.uk