OK, nu sunt deloc fanul comunismului sau al perioadei Războiului Rece, dar la nivel de explorare spațială trebuie să recunosc că a fost un moment propice. Și, parcă totuși aș prefera ca și acum să se mute în acest domeniul războaiele…
Venus este a doua planetă de la Soare. Este numită după zeița romană a iubirii și frumuseții. Este al treilea obiect natural ca luminozitate pe cerul nopții după Soare și Lună. Mărimea sa stelară observată atinge -4,6 m și este suficientă pentru ca lumina reflectată din Venus să creeze umbre; rareori este vizibilă cu ochiul liber și în timpul zilei. Temperatura pe Venus este de aproximativ 900 de grade Fahrenheit (480 de grade Celsius), astfel că orice organism ar muri instantaneu.
Un aspect interesant al programului spațial sovietic este faptul că obiectivul lor nu a fost niciodată concentrat în primul rând pe atingerea Lunii, ci pe Venus… Până la urmă, Luna este doar un satelit al Pământului, pe care unii oameni nu îl consideră o planetă cu drepturi depline, ci o planetă satelit. Și, la drept vorbind, pentru marea civilizație imaginată de oamenii noi din Kremlin, Luceafărul de Seară era un simbol. Deși, dacă m-ar fi întrebat pe mine, le-aș fi sugerat Marte, că tot este roșie! 🙂
Proiectul Venera a fost inspirat de Sputnik 1, care a fost primul satelit trimis în spațiu. Acest proiect a avut ca scop să ajungă pe Venus, de unde să trimită fotografii, care să certifice măreția URSS și să legitimeze ambițiile sovietice din spațiu. Au fost mai multe sonde spațiale incluse în program.
Venera 1 a fost primul prototip și părea să aibă mult potențial. Principala problemă cu care s-au confruntat inginerii a fost că trebuiau să monteze o mulțime de componente electronice pentru a asigura o călătorie atât de lungă, având în același timp controlul sondei de la o distanță atât de mare. Astfel, sonda a ajuns să cântărească 635 de kilograme, ceea ce înseamnă că ar fi avut nevoie de o rachetă măricică pentru a ajunge la o distanță atât de mare. Iar pe atunci, Elon Musk nu apăruse pe scenă…
Prima sondă a fost lansată la 12 februarie 1961, dar, din cauza unor defecțiuni, nici măcar nu a reușit să iasă de pe orbita Pământului. A doua încercare, cu Venera 1, a fost mai bună, dar sonda a eșuat la aproximativ 100.000 de kilometri (62.000 de mile) de Venus.
Venera 2 a reușit performanța de a fi mult mai grea decât surata ei, prin adăugarea unor instrumente suplimentare, cum ar fi: barometru, radar altimetru, analizator de gaze, termometre, capsulă detașabilă și alte cele.
La vremea respectivă, aceste echipamente erau mari și grele în comparație cu versiunile moderne de astăzi și erau necesare pentru a face cercetări științifice adecvate pe planetă, cum ar fi înțelegerea condițiilor meteorologice extreme. Venera 2 a fost lansată la 27 februarie 1966, dar când se afla la doar 24.000 de kilometri de țintă, s-a supraîncălzit, iar stația de control a pierdut tot controlul.
Producția Sondei Venera 3 a dat dovadă de multă ambiție, deoarece greutatea a fost mult redusă și au fost integrate sisteme de siguranță pentru a se asigura că semnalul nu va fi pierdut. Aceasta a fost, de fapt, prima navă spațială care s-a prăbușit pe o altă planetă. După cum ar zice Poliția Română, sonda nu a adaptat viteza la condițiile de trafic și s-a izbit de Venus la 1 martie 1966.
Odatp cu Venera 4 a fost modificată metoda de proiectare. A fost creat chiar și un documentar pentru a arăta lumii crearea Sondei Venera 4, în speranța că aceasta va fi cea care va ateriza și va finaliza misiunea stabilită la începutul proiectului. Sonda a fost lansată în 1967, iar pe 18 octombrie a intrat în atmosfera lui Venus. Cu toate acestea, din cauza căldurii ridicate, a început să se topească și să se dezmembreze.
Trecem peste restul încercărilor eșuate (majoritatea pentru că tehnologia de la vremea respectivă nu era adaptată la asemenea temperaturi) și ajungem la 5 februarie 1974, când NASA a reușit să trimită propria sondă în atmosfera lui Venus și să facă prima fotografie a planetei. Sonda era Mariner 10, iar Uniunea Sovietică încă lucra la Venera 9. 🙂
Deși aceasta a fost o mare înfrîngere pentru Uniunea Sovietică în cursa spațială, nu a fost sfârșitul, deoarece NASA nu a reușit să aterizeze pe Venus. Devenea tot mai clar că omul nu putea treceîncă Rubiconul…
După multe alte încercări, Venera 13 a fost cea care a reușit să ducă la bun sfârșit misiunea. La 1 martie 1982, sonda a reușit să aterizeze cu succes pe Venus și a început să facă fotografii cu o vedere panoramică. După 2 ore, sonda a cedat în fața căldurii și a încetat să mai funcționeze sau să mai transmită informații.
Între 1981 și 1983au mai fost trimise încă trei sonde Venera, dintre care doar cea cu numărul 14 a și aterizat și ne-a transmis și primele sunete de pe Venus:
În 1984 sovieticii au lansat doua sonde din cadrul programului Vega – Vega 1 și 2 – cel care a succedar Venerei, apoi au abandonat planurile pentru a mai ajunge acolo.