România are bani. Are și tehnologie. Are și exemple internaționale de bune practici. Ce nu are? Voință și interes. Sau, mai exact, capacitatea de a transforma intențiile în implementare.
Cazul digitalizării spitalelor publice este doar cel mai recent exemplu al unei boli cronice: paralizia instituțională combinată cu o rezistență culturală profundă la schimbare. Am scris deja trei astfel de articole pe tema aceasta, aici, aici și aici, dacă sunteți interesați.
Potrivit unei analize Horváth, care m-a pornit din nou pe acest subiect, doar 30% dintre spitalele publice din România au aplicat pentru fondurile europene disponibile prin PNRR pentru digitalizare!!! Asta în condițiile în care automatizarea și AI-ul pot reduce timpul administrativ cu 50% și pot crește acuratețea diagnosticelor cu până la 30%. Cu alte cuvinte, avem o rețetă clară pentru eficiență și salvarea de vieți, dar alegem să o ignorăm.
De ce? Pentru că peste 40% dintre spitale nu au infrastructură IT adecvată. Pentru că birocrația e sufocantă. Pentru că nu avem suficienți oameni care să scrie proiecte. Pentru că mulți medici nu știu sau nu vor să folosească Dosarul Electronic de Sănătate, deși e activ pentru 17 milioane de pacienți. Pentru că, în fond, nu ne pasă suficient…
În paralel, spitalele private din România implementează deja platforme digitale, telemedicină și sisteme moderne de management al pacienților. Diferența nu e doar de buget, ci de mentalitate. În timp ce statul se chinuie să instaleze un router, privatul face triere automată cu AI. Și văd asta în jurul meu – am avut de luat o rețetă de la spital pentru un cunoscut, imediat după ce am fost la un consult într-unul dintre cele mai noi și moderne spitale private din Timișoara. În primul am stat la rând o oră pe culoare slab luminate, rău mirositoare și aglomerate, iar în cel de-al doilea am stat într-un lobby modern, doar zece minute, timp în care actele pentru consult au fost generate automat, pe baza programării, am primit cafea și apă și am admirat curtea interioară… Din păcate, după consult, am primit rețetă și de la privat și am putut să văd din nou aberațiile din sistem – completare de date digitale și de mână, dublă înscriere etc.
A, să nu uit – în 2018, un fost coleg neamț mi-a trimis acest articol și m-a întrebat dacă aici va ajunge și el, în caz că se îmbolnăvește pe perioada business trip-ului său. Putem să-l judecăm, să ne revoltăm, dar omul e diabetic și nu voia să ajungă și la alte boli după o ședere prin spitale.
Dar să nu credeți că asta e doar o problemă românească. La nivel european, digitalizarea sistemelor medicale a fost declarată o prioritate strategică. Comisia Europeană a simplificat recent reglementările pentru utilizarea instrucțiunilor electronice la dispozitivele medicale, tocmai pentru a reduce costurile și a accelera transformarea digitală. În plus, raportul „State of the Digital Decade 2025” arată că multe țări UE sunt deja pe drumul cel bun în ceea ce privește eHealth și interoperabilitatea datelor medicale.
România, în schimb, se zbate în coada clasamentului DESI. Deși Autoritatea pentru Digitalizarea României anunță progrese și parteneriate, realitatea din teren e alta: spitale fără internet decent, medici care completează fișe cu pixul și pacienți care își cară dosarele medicale în sacoșe.
Digitalizarea nu e un moft. E o necesitate. E diferența dintre un diagnostic corect și unul ratat. Între o programare online și o coadă de 4 ore. Între un sistem care funcționează și unul care doar mimează modernizarea.
Dar, până nu vom înțelege că digitalizarea nu înseamnă doar „să ai calculatoare”, ci să schimbi procese, mentalități și priorități, vom continua să ne merităm soarta. Și să ratăm, cu o precizie digitală, fiecare oportunitate care ni se oferă…
Pe hartie mai corectezi cu pixu, mai „optimizezi” una-alta si de multe ori 2+2 = 5 ca asa e la stat, sa fie bine pentru toata lumea.
Digitalizare inseamna mai putina haiducie.
Plus sunt multi care zic: noi suntem medici, nu IT’sti.