Faptul că suntem o planetă care prosperă (bine, e discutabil dacă mai facem asta acum sau am intrat într-un declin generat de noi), ține de o multitudine de factori care sunt atribuite șțiinței, hazardului sau unui creator divin, în funcție de persoană.
Cert este că Terra se află în ceea ce se numește Zona Locuibilă a Soarelui, locul special în care apa poate fi în stare lichidă la suprafața unei lumi. Dar asta nu este singura caracteristică specială a noastră: suntem și în Zona Locuibilă Galactică, regiunea din Calea Lactee în care ritmul formării stelelor este perfect.
Pământul s-a născut cu toate ingredientele necesare pentru viață – ceva ce majoritatea altor planete descoperite de noi nu au. Apă ca solvent. Carbon, cu abilitatea sa de a forma lanțuri lungi și de a se lega de multe alte atomi, o structură de bază. Oxigen, ușor radicalizat și transformabil de la element la element, pentru a furniza reacțiile în lanț necesare pentru stocarea și recoltarea energiei. Și nu numai: hidrogen, fosfor, azot. Unele elemente s-au fuzionat în inimile stelelor, altele au fost create doar în procese mai violente, cum ar fi moartea celor mai masive stele sau ciocnirile piticilor albi exotici.
Și cu asta, un astru central constant, longeviv, lipsit de explozii solare copleșitoare care ar putea îneca sistemul în radiații mortale, oferind peste 10 miliarde de ani de căldură vitală. Stelele mai mari ard prea strălucitor și prea rapid, greutatea lor gravitațională enormă accelerând reacțiile de fuziune din nucleul lor la o viteză frenetică, forțând stelele să se ardă în doar câteva milioane de ani. Și la celălalt capăt al spectrului se află stelele pitice roșii mai mici, unele capabile să trăiască 10 trilioane de ani sau mai mult. Dar acea longevitate nu vine fără costuri. Cu dimensiunile lor mai mici, nucleele lor de fuziune nu sunt foarte departe de suprafețele lor, iar orice schimbări sau fluctuații în energie duc la erupții masive care consumă jumătate din fețele lor – și radiază sistemele lor.
Și mai mult, cartierul nostru în galaxie, pe o mică ramură a unui braț spiral mare situat la aproximativ 25.000 de ani lumină de centrul galaxiei, pare să fie ajustat pentru viață: o Zonă Locuibilă Galactică. Practic, ar zice unii, am nimerit jackpotul de două ori! 🙂
Prea aproape de centrul și orice viață emergentă trebuie să se confrunte cu o avalanșă de radiații mortale din numeroase morți și explozii stelare, un produs al condițiilor aglomerate ale nucleului. Da, stelele vin și pleacă, construind rapid o mulțime de elemente grele necesare vieții, dar stelele pot fi de sute de ori mai aproape una de cealaltă în nucleu. Pământul a suferit deja unele evenimente de extincție, probabil declanșate de supernovele din apropiere, și în acel mediu, nu am avea nicio șansă. Exploziile ar sfâșia stratul nostru de ozon protector, expunând viața de la suprafață la radiații solare ultraviolete mortale sau ar distruge complet atmosfera noastră.
Și dincolo de poziția noastră, la raze galactice mai mari, găsim o regiune pustie. Cel puțin pentru un moment, avem parte acolo de stele, dar sunt prea departe și prea singure pentru a crea un amestec propice apariției și susținerii vieții organice. Pur și simplu nu există destulă densitate de stele pentru a susține niveluri suficiente de amestecare și reciclare a elementelor, ceea ce înseamnă că este dificil să construiești chiar și o planetă acolo în primul rând.
Și așa se pare că viața ar apărea aproape inevitabil aici, pe această lume, în jurul acestui Soare, în această regiune a galaxiei Calea Lactee. Nu există prea multe altele pe care le-am putea numi acasă.
Sursa: universetoday.com
Matematic vorbind, care sunt șansele ca toate aceste condiții (poate și altele pe care nu le-am descoperit încă) să se întrunească la un loc în baza coincidenței?
nu zero. foarte mici, dar nu zero.
Auzi… in afara de teorii filozofice, ce alta dovada avem legata de stratul ala de ozon? Ca eu nu prea pot crede mare lucru legat de el.
Gândește-te ca la un strat subțire de ulei în farcuria ta de supă. Așa e și cu ozonul.
Poți să mergi să-l „vezi”
Frumos concis. Un de știință spunea, e ciudat daca descoperim ca universul este finit dar si daca este infinit (aproximativ). La fel pentru viata, daca suntem singuri e la fel de ciudat ca si cand nu am fi unici, singuri in univers. Evident ca filosofia ne poate spune de ce.
sunt trilioane de trilioane de trilioane de galaxii… plus ca nu stim in cate forme poate aparea viata si cat de repede in alte cazuri.
poate universul asta e doar un „ou”, cei cu adevarat inteligenti „il sparg” si ajung in locuri mai complexe..