Știați că… luna se depărtează de Terra în mod constant?

O vedem seară de seară pe cer și ni se pare că a fost acolo de la început. O regăsim prim basme, legende și poezii și ni se pare normal să o vedem tot timpul la locul ei.

Doar că luna noastră cea de toate nopțile se depărtează constant și iremediabil mai departe de noi. Bine, nu vă speriați, că vorbim despre 1,5 cm pe an, adică impreceptibil pentru noi. Doar că această mișcare este, după cum spuneam, constantă și ireversibilă.

Când s-a format pentru prima dată, acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, din resturi stâncoase care plutiseră în jurul Terrei, Selenaa orbitat de 10 ori mai aproape de planetă decât în ​​prezent. Deșeurile, spun oamenii de știință, provin dintr-o coliziune a planetei noastre și un misterios obiect de dimensiunea lui Marte. Proaspăt ieșită din cuptorul cosmic, luna era fierbinte și topită, strălucind roșu pe cerul nopții. Pe atunci, conform studiilor, satelitul nostru se îndepărta cu o rată de aproximativ opt centimetri pe an.

Gravitația lunilor, oricât de mici sunt în comparație, pot trage totuși planetele lor, provocând lumile mai mari să se umfle puțin spre exterior. Pe o planetă acoperită de ocean precum a noastră, efectul apare în valurile care se schimbă. Luna trage de oceanele noastre, dar oceanele respective se retrag, făcând luna să accelereze pe orbita sa. Și „dacă accelerezi în timp ce orbitezi Pământul, scapi de Pământ cu mai mult succes, așa că orbitezi de la o distanță mai mare”, mi-a explicat James O’Donoghue, un om de știință planetar la JAXA, agenția spațială japoneză. Oamenii de știință se referă la acest fenomen drept „retragere lunară”.

Oamenii de știință au măsurat această retragere prin radierea laserelor către oglinzile pe care astronauții Apollo le-au lăsat pe lună, folosind aceste date, împreună cu alte surse, pentru a estima mișcările din trecut. Rata retragerii lunare sa schimbat de-a lungul anilor; vârfurile au coincis cu evenimente semnificative, cum ar fi un bombardament de meteori pe Lună și fluctuațiile vârstelor de gheață de pe Terra. Retragerea constantă a influențat pământul dincolo de refluxul și fluxul mareelor ​​sale. Forțele care îndepărtează luna de noi încetinesc rotația planetei, întinzându-ne lungimea zilelor. La început, când luna se apropia de noi și Pământul se învârtea mai repede, o zi dura doar patru ore. La ritmul actual de retragere lunară, ar fi nevoie de un secol pentru a aborda încă două milisecunde în plus pe durata zilei.

Luna este de așteptat să continue să se deplaseze în acest fel, până la măsura științifică pentru totdeauna. Și, în ciuda premisei unui viitor film de acțiune numit Moonfall, nici nu ne va lovi. Într-o zi, la aproximativ 600 de milioane de ani de acum înainte, luna va orbita suficient de departe pentru ca omenirea să-și piardă una dintre cele mai vechi priveliști cosmice: eclipsele solare totale. Luna nu va putea să blocheze lumina soarelui și să-și arunce propria umbră pe planeta noastră. Dar luna va rămâne legată de pământ, privind spre o versiune foarte diferită, mult mai fierbinte a planetei, pe măsură ce oceanele încep să se evapore. Desigur, pe atunci nu vom mai fi pe aici să osbervăm fenomenul. Sau, poate…?

Sursa: theatlantic.com