Soarele ne ține, la propriu, într-o bulă care ne apără de ce e mai dur în spațiul interstelar, iar o nouă sondă NASA tocmai a plecat să ne arate, în sfârșit, cum arată de fapt acest „zid” invizibil al Sistemului Solar.
IMAP, adică Interstellar Mapping and Acceleration Probe, este o sondă de aproximativ doi metri lățime, alimentată cu panouri solare și echipată cu zece instrumente care vor studia particulele ce vin atât de la Soare, cât și din spațiul dintre stele. Lansată în septembrie 2025, sonda nu merge până la marginea Sistemului Solar, ci se oprește într-un punct stabil din spațiu, la circa 1,5 milioane de kilometri de Pământ, numit Lagrange 1, de unde poate „privi” heliosfera fără interferențele produse de planeta noastră. Din februarie 2026 a intrat în faza oficială de știință, cu o misiune primară de doi ani, dar cu combustibil suficient pentru a funcționa, cel mai probabil, mult mai mult.
Heliosfera este o bulă uriașă umplută cu particulele vântului solar, care cuprinde întregul Sistem Solar și ne apără parțial de radiațiile de mare energie venite din afară. La granița ei, numită heliopauză, particulele venite de la Soare se ciocnesc cu gazul interstelar, iar acolo se întâmplă lucruri extrem de interesante pentru fizicieni: se nasc atomi neutri care pot călători în linie dreaptă până la noi, fără să fie deviați de câmpuri magnetice. IMAP are instrumente specializate care „vânează” acești atomi neutri, le măsoară energia și direcția, apoi, din aceste informații, cercetătorii pot reconstrui forma și dimensiunea reală a heliosferei, poate până la 300 – 400 de ori distanța Pământ – Soare.
Până acum, doar sondele Voyager 1 și 2 au ieșit efectiv din heliosferă, la peste 18 miliarde de kilometri de Pământ, și ne-au spus că heliopauza se află cam la 120 de unități astronomice, dar nu știm dacă această distanță este aceeași în toate direcțiile. Datele misiunii anterioare IBEX sugerau că heliosfera nu este un glob perfect, ci mai degrabă o formă alungită și ușor „șifonată”, poate cu un fel de coadă, iar unii cercetători au propus chiar o formă de „cornuleț” cu două brațe. IMAP, cu instrumente mult mai sensibile și rezoluție mai bună, ar trebui să clarifice această dezbatere și să ne spună dacă Sistemul Solar are, metaforic vorbind, o coajă de ou, un balon sau un croissant în jurul lui.
Pe lângă forma „zidului” heliosferei, misiunea mai are două obiective importante. Primul este studierea unei structuri bizare numite IBEX ribbon, o dungă pe cer unde par să se adune mai mulți atomi neutri, probabil influențată de câmpul magnetic interstelar, pe care IMAP o poate analiza în detaliu. Al doilea este colectarea de praf interstelar prin instrumentul IDEX, un fel de „plasă” de dimensiunea unei coli A4, care ar putea captura în jur de o sută de particule de praf din afara Sistemului Solar doar în primul an de funcționare, mai multe decât s-au strâns în toată epoca zborurilor spațiale de până acum. Fiecare grăunte va fi „spart” pe o suprafață de aur, iar fragmentele vor fi analizate pentru a afla din ce sunt făcute și de unde vin – din explozii de stele, din regiuni agitate ale galaxiei sau din alte fenomene extreme.
IMAP va măsura și vântul solar în punctul L1 și va ajuta la prognoza vremii spațiale, adică la anticiparea erupțiilor solare care pot afecta sateliții, rețelele electrice sau chiar viitoare echipaje umane pe Lună și Marte. Datele sale vor putea fi folosite pentru avertizări timpurii atunci când o „furtună” de particule de la Soare ar putea deveni periculoasă pentru astronauți sau infrastructură critică. În timp ce sonde precum New Horizons, care va trece probabil în spațiul interstelar în anii 2040, pot măsura direct mediul de dincolo de heliosferă, IMAP oferă o imagine de ansamblu, ca un fel de tomografie a „cojii” de protecție în care se află întregul nostru Sistem Solar.
Din punctul meu de vedere, misiuni ca IMAP sunt genul de știință „invizibilă” care schimbă profund felul în care înțelegem locul nostru în Univers, dar fără să producă imagini spectaculoase cu planete sau nebuloase. Ne spun dacă Pământul a stat mereu la adăpost sau dacă, poate, în trecut, a ieșit pentru perioade scurte din această bulă protectoare, ceea ce ar fi putut afecta direct evoluția vieții. Și, dincolo de curiozitatea pură, cred că faptul că începem să cartografiem „zidul” care ne separă de restul galaxiei este un pas esențial dacă ne gândim serios ca, într-o bună zi, să trimitem sonde dedicate spre spațiul interstelar sau chiar să ne imaginăm, foarte departe în timp, că oamenii vor pleca dincolo de granița heliosferei.
Participa si tu la discutie!