Internetul, așa cum îl știm astăzi, are la bază o idee foarte simplă: fiecare dispozitiv conectat la rețea are nevoie de o adresă prin care poate fi identificat. La fel cum o casă are o adresă poștală, un PC, un server, un smartphone sau o cameră de supraveghere are o adresă IP. Fără ea, datele nu ar ști unde să ajungă. Primele forme ale protocolului IP au apărut în anii 70, în cadrul proiectelor de cercetare care au stat la baza ARPANET, rețeaua din care avea să se dezvolte ulterior internetul. IPv4, versiunea pe care încă o folosim, a fost standardizată la începutul anilor 80 și a devenit fundația rețelei globale. La momentul respectiv, era greu de imaginat că internetul va ajunge să conecteze miliarde de oameni, zeci de miliarde de dispozitive și data centere uriașe. IPv4 folosește adrese pe 32 de biți, ceea ce înseamnă un maxim teoretic de 4.294.967.296 de adrese. Pare mult la prima vedere, însă nu este. În primul rând, populația globală este deja de aproape două ori mai mare decât numărul total de adrese IPv4. În al doilea rând, nu toate aceste adrese pot fi folosite liber pe internet. Unele sunt rezervate pentru rețele private, altele pentru broadcast, multicast, loopback sau alte scopuri tehnice. Iar din ce rămâne, o parte consistentă este alocată către furnizori de internet, companii mari, servicii cloud, CDN-uri, platforme de streaming, data centere și instituții.
Specialiștii știau de mult timp că IPv4 nu va putea ține pasul cu expansiunea internetului. Pool-ul global IANA a fost epuizat în 2011, iar registrele regionale au început și ele să rămână fără adrese noi. În regiunea noastră, RIPE NCC a anunțat în noiembrie 2019 că nu mai are adrese IPv4 noi de alocat. Din acel moment, cine are nevoie de IPv4 nu prea mai are de unde să primească pe gratis sau la costuri administrative, ci trebuie să le cumpere sau să le închirieze de pe piața secundară. Iar aici lucrurile devin ciudate. O adresă IPv4 se vinde, în funcție de regiune, reputație și dimensiunea blocului, la prețuri cuprinse între 15-45 dolari pe bucată. Iar din această cauză, în prezent, tot mai multe companii preferă să le închirieze, nu să le cumpere, iar prețurile sunt de obicei de 0.30-0.50 dolari pe IP pe lună. Poate nu pare mult pentru o singură adresă, dar un bloc /24 are 256 de adrese, unul /22 are 1024 de adrese, iar un provider sau un serviciu cloud are nevoie de mii sau zeci de mii. Costurile se adună rapid.
Din cauza acestei crize, tot mai mulți furnizori de internet folosesc CGNAT, adică Carrier-Grade NAT. Pe scurt, în loc ca fiecare client să primească o adresă IPv4 publică, mai mulți abonați împart aceeași adresă publică, iar providerul face „traducerea” conexiunilor în propria infrastructură. Pentru utilizatorul obișnuit, care doar accesează site-uri web, se uită pe YouTube și folosește rețele sociale, diferența poate să nu fie evidentă. Internetul merge, viteza pare aceeași, iar totul funcționează aparent normal. Problemele apar când vrei ceva mai avansat. Nu mai poți face port forward clasic către un server de acasă, către un NAS, o cameră de supraveghere, un server de jocuri sau un serviciu VPN găzduit local. Unele aplicații peer-to-peer pot funcționa mai greu sau pot depinde de relee intermediare. În gaming pot apărea probleme cu NAT type strict sau moderat. În plus, ai încă un NAT peste NAT-ul din routerul tău, deci un dublu NAT care poate adăuga latență, complexitate și puncte suplimentare unde pot apărea probleme. Nu vorbim neapărat de latențe uriașe, dar pentru aplicații sensibile, cum sunt jocurile online, VoIP-ul sau anumite conexiuni remote, orice milisecundă și limitare contează.
Singura soluție reală pentru acest probleme este IPv6. Acesta folosește adrese pe 128 de biți, adică 2^128 combinații posibile. Mai exact, vorbim despre aproximativ 340 undecilioane de adrese. Dacă l-am împărți la populația globală, fiecare om de pe planetă ar putea primi zeci de octilioane de adrese. Practic, IPv6 are un număr inepuizabil de adrese. Avantajul evident este că nu mai trebuie să împărțim cu grijă adresele publice. În multe implementări IPv6, fiecare dispozitiv din rețea poate avea propria adresă rutabilă global. Telefonul, laptopul, televizorul, consola, NAS-ul și camera IP pot avea fiecare adresa lor, fără NAT. Asta nu înseamnă că toate devin automat expuse și nesigure. Firewall-ul rămâne esențial, iar routerul poate bloca în continuare conexiunile nesolicitate din exterior. Diferența este că nu mai avem nevoie de traduceri complicate de adrese pentru ca internetul să funcționeze. IPv6 aduce și alte beneficii. Header-ul este mai simplu și mai eficient, rețelele mari pot fi administrate mai elegant, iar rutarea poate fi mai curată. În plus, pentru operatori dispare presiunea de a cumpăra sau închiria IPv4 la prețuri tot mai greu de justificat. Pentru utilizatori, avantajele vor fi mai puțin spectaculoase la început. Dar, în timp, IPv6 poate însemna conexiuni mai simple, mai puține probleme cu NAT-ul și o infrastructură mai potrivită pentru numărul real de dispozitive conectate.
Migrarea nu este însă instantanee. IPv6 nu este compatibil direct cu IPv4, așa că cele două protocoale trebuie să coexiste o perioadă. De aceea vedem soluții dual-stack, unde o conexiune primește atât IPv4, cât și IPv6. Problema este că, atâta timp cât multe servicii, echipamente și rețele încă depind de IPv4, providerii trebuie să țină în viață ambele protocoale, iar asta costă.
Totuși, direcția este clară. Google raportează deja o adopție IPv6 globală de aproape 50%, iar unele țări au trecut de mult de pragul la care IPv6 nu mai este o excepție, ci o parte normală a internetului. România nu stă rău la nivel de suport tehnic, dar adopția efectivă depinde mult de provider, de echipamentul folosit și de modul în care este configurată conexiunea. Dacă mă întrebați pe mine, nu vom trece la IPv6 pentru că este mai nou sau pentru că sună mai bine în fișa tehnică a routerului, ci vom trece pentru că nu prea mai avem de ales. IPv4 a fost suficient pentru internetul de acum câteva decenii, dar nu mai este suficient pentru internetul de astăzi. Iar pe măsură ce tot mai multe dispozitive se conectează online, CGNAT-ul și piața scumpă de IPv4 sunt doar soluții de avarie. Migrarea la IPv6 nu mai este o opțiune exotică, așa cum este percepută de unii, ci pasul inevitabil pentru ca internetul să poată crește în continuare.
Participa si tu la discutie!