Când Sony anunță că, din 2028, nu mai produce deloc discuri pentru jocurile noi de PlayStation și trece complet pe distribuție digitală, nu e doar o decizie tehnică.
În esență, acesta este încă un pas într-un proces mai mare, descris foarte bine de conceptul de „enshittification”: platformele digitale încep curate și convenabile, apoi, treptat, degradează intenționat experiența ca să stoarcă mai mulți bani și să controleze mai strict conținutul.
Opinia mea nepopulară de săptămâna aceasta este că exact aceste decizii – nu doar la Sony, ci și la Netflix, Disney+, Spotify, PlayStation, Steam și restul – vor duce la creșterea pirateriei și la revenirea masivă la „biblioteci personale” ținute pe harduri și NAS-uri, pentru jocuri, filme, muzică și software.
La jocuri, Sony nu este singura problemă. Pe ArenaIT ați avut deja articole care arată cum:
- Sony renunță la discurile PlayStation, ucigând piața de second-hand și dreptul de a împrumuta jocurile (link)
- Sony nu mai portează exclusivitatea PlayStation pe PC, limitând accesul legal la anumite titluri (link)
- între timp, multe jocuri apar doar digital, cu DRM agresiv, legate strict de contul tău, fără drept real de backup sau de revânzare (link)
În același timp, este tot mai vizibil în jurul meu că încă mai există piraterie software în cazul jocurilor video: oamenii aleg pirateria nu doar pentru că „e gratis”, ci pentru că le oferă libertăți pe care licențele digitale le-au pierdut – nu au nevoie de cont, de internet permanent, de verificări de vârstă, nu li se poate „lua” jocul din librărie printr-un update de termeni și condiții. Când îți pui toată biblioteca de jocuri în mâinile unui singur furnizor, fără disc, fără copie locală, fără opțiune de revânzare, orice schimbare unilaterală devine o invitație la „hai să-mi fac backup altfel”.
La filme și seriale, situația este și mai vizibilă. Serviciile de streaming:
- scumpesc abonamentele în mod repetat (Netflix) (link)
- introduc niveluri cu reclame, reduc calitatea pentru anumite planuri (link)
- își mută conținutul între platforme (posibila fuziune Netflix + Warner Bros, mutarea titlurilor între Max, Disney+, Amazon etc.) (link)
- ascund sau nu mai publică transparența abonamentelor (Disney+ nu mai comunică numărul de abonați) (link)
Am avut recent o opinie nepopulară despre cum serviciile de streaming seamănă tot mai mult cu televiziunile clasice, în care demonstrez extrem de clar că streaming-ul a ajuns să repete exact greșelile cablului: pachete tot mai scumpe, reclame tot mai intruzive, conținut fragmentat pe zeci de servicii. Apoi, Răzvan a explicat ce presupune „enshittification”, un articol în care explică cum platformele, după ce te prind în ecosistem, încep să reducă beneficiile și să crească presiunea: mai puține filme bune, mai multe reclame, mai multe condiții.
Ei bine, ce face utilizatorul român (dar nu numai, pentru că am citit opinii similare peste tot în www) când descoperă că are nevoie de trei-patru abonamente pentru a vedea tot ce vrea și totuși filmele dispar sau apar, iar sezonul preferat de serial e scos temporar? Ați ghicit: și le descarcă local. Legal dacă se poate, foarte des ilegal, prin torrente sau IPTV și media playere „magice” (Firestick, box-uri Android) care sunt deja menționate ca fiind folosite masiv pentru piraterie.
La muzică, tabloul este similar. Platforme precum Spotify sau Apple Music îți oferă acces aparent nelimitat, dar doar atâta timp cât plătești abonamentul și accepți modelul lor de licențe. Piese și albume dispar, apar, sunt blocate regional, iar artiștii se plâng de modul în care sunt plătiți. Tot Răzvan a relatat aici cazul unui activist pro-piraterie care a descărcat peste 86 de milioane de track-uri audio de pe Spotify ca formă de protest față de modul în care platformele controlează muzica. Mesajul lui este clar: dacă eu îmi construiesc o bibliotecă locală, niciun abonament, nicio schimbare de catalog și niciun algoritm nu îmi poate lua muzica înapoi.
Contextul românesc amplifică problema. Suntem deja pe locul 5 în UE la piraterie online, cu pierderi estimate la aproximativ 130 de milioane de euro anual. Studiul citat arată că pirateria este deosebit de răspândită la tineri și că accesul la site-uri ilegale vine la pachet cu riscuri masive de malware și atacuri cibernetice, utilizatorii fiind de până la 65 de ori mai expuși la astfel de amenințări. În același timp, avem un istoric în care pirateria a fost aproape „normalizată”: articole și rapoarte mai vechi arătau rate de 60–70% software piratat, iar chiar oficiali români au recunoscut că pirateria a ajutat la alfabetizarea digitală și la dezvoltarea industriei IT. Când pui peste acest fond cultural decizii ca „Sony ucide discurile”, „Netflix scumpește din nou”, „serviciile de streaming devin televiziuni cu reclame”, reacția logică unei bune părți din public nu va fi „plătesc mai mult și accept orice”, ci „îmi salvez singur conținutul”.
Opinia nepopulară de azi este că, în loc să ducă la „educarea” utilizatorului și la mai mult respect pentru licențe, acest model va împinge tot mai multă lume spre piraterie și spre stocare locală masivă: harduri pline cu jocuri, NAS-uri cu filme și seriale, colecții MP3 refăcute, arhive offline de tot ce contează pentru ei. Oamenii nu reacționează bine la ideea că tot conținutul lor „trăiește” doar pe un cont, la mila unei companii și a unor termeni și condiții care se schimbă fără preaviz.
Dacă marile platforme și publisheri vor să reducă pirateria, soluția nu este „mai mult control” și „zero suport fizic”, ci mai multă stabilitate și respect față de drepturile digitale ale utilizatorului: posibilitatea reală de backup, licențe transferabile sau revânzabile, DRM mai puțin agresiv, prețuri decente și mai puțină enshittification. Dacă nu, pirateria nu va dispărea; ba dimpotrivă, va deveni, pentru mulți, singura metodă prin care simt că își pot „proteja” cu adevărat biblioteca de jocuri, filme și muzică.
Voi ce părere aveți?
Participa si tu la discutie!