Nu am mai fost într-o sală de cinema de mai bine de un an și, sincer să fiu, nu pot spune că i-am simțit lipsa. Ba chiar, cu cât trece mai mult timp, cu atât îmi este mai greu să înțeleg de ce experiența cinematografului este încă prezentată. Înțeleg de ce cinematograful încă are publicul lui. Ecranul mare, sunetul puternic, atmosfera din sală și ideea de ieșire în oraș pot conta pentru anumite persoane. Pentru unii, mersul la cinema nu reprezintă doar vizionarea unui film, ci un ritual social. Doar că impresia mea este că acest public devine tot mai restrâns, iar așa-zisele avantaje ale cinematografului nu mai sunt suficient de convingătoare pentru majoritatea celor care s-au obișnuit cu confortul și flexibilitatea vizionării de acasă.
Din punctul meu de vedere, cinematograful este mai degrabă o rămășiță a unui model vechi de distribuție, unul care are tot mai puțin sens într-o perioadă în care aproape orice formă de divertisment a devenit digitală, rapidă și disponibilă acasă. Pe vremuri, cinematograful avea avantaje clare. Dacă voiai să vezi un film nou la calitate bună, nu prea aveai alternative. Televizoarele erau mici, iar filmele pe VHS sau DVD aveau o calitate foarte slabă a imaginii. Sala de cinema era, logic, cea mai bună opțiune. Doar că lucrurile s-au schimbat enorm. Astăzi, un televizor mare, o conexiune bună la internet și un sistem audio decent pot oferi o experiență mult mai bună. Nu doar prin calitatea imaginii și a sunetului, ci și prin controlul pe care îl ai asupra întregii vizionări. Acasă aleg eu ora, volumul, pauza și snacks-urile. La cinema trebuie să mă duc la o oră fixă, să caut loc de parcare și să pierd foarte mult timp degeaba.
Apoi mai este și problema calității. Oricât s-ar vorbi despre experiența cinematografului, realitatea este că multe proiecții lasă de dorit. Imaginea este de multe ori întunecată și are contrast redus, iar rezoluția și detaliile nu sunt mereu la nivelul la care te-ai aștepta. Filmele văzute acasă pe OLED-ul meu de 77 inch, cu HDR sau Dolby Vision, arată mult mai bine decât orice proiecție de cinema. Nu la aceeași dimensiune, evident, dar la capitolul calitate a imaginii, control și consistență, experiența de acasă mi se pare superioară. De asemenea, mai e și problema oamenilor din jur. Am prins suficiente experiențe cu telefoane aprinse în timpul filmului, discuții inutile, pungi foșnite, comentarii la fiecare scenă, persoane care intră și ies din sală sau copii aduși la filme complet nepotrivite pentru vârsta lor. Poate am avut eu ghinion sau poate pur și simplu asta a devenit experiența normală în sălile de cinema.
De aici vine și opinia nepopulară: cred că studiourile ar trebui să renunțe treptat la cinema și să se mute pe streaming și digital. Nu după luni întregi de exclusivitate în săli, ci direct printr-un sistem modern de închiriere online. Modelul ar fi simplu. În loc să cumperi bilet la cinema, închiriezi filmul digital pentru 24 sau 48 de ore. Îl vezi acasă, legal și la calitate foarte bună. Plătești un preț corect, poate apropiat de cel al unui bilet premium sau chiar mai mare, pentru că în aceeași casă se pot uita două, trei sau patru persoane. Industria ar putea câștiga în continuare bani, doar că într-un mod adaptat la realitatea actuală. Studiourile ar vinde acces direct către public, platformele ar avea conținut nou, iar utilizatorii ar avea o alternativă legală și comodă. În plus, un astfel de sistem ar reduce și tentația pirateriei. Când oferi oamenilor acces rapid, simplu și la calitate bună, mulți preferă să plătească în loc să caute variante ilegale pe internet.
Problema este că industria filmului încă se agață de o fereastră de exclusivitate care pare tot mai artificială. Filmul apare întâi la cinema, apoi trebuie să aștepți până ajunge digital (de închiat sau cumpărat), apoi eventual pe platformele streaming și Blu-Ray. Pentru public, această fragmentare este enervantă. Pentru industrie, este o încercare de a proteja un model vechi. Dar nu sunt convins că publicul mai are aceeași răbdare. Și nu vorbim doar despre comoditate, ci și despre timp. O vizionare la cinema nu înseamnă doar cele două ore ale filmului. Înseamnă drum, parcare, bilete, cozi, reclame, întors acasă. Dintr-o seară obișnuită se fac ușor patru ore. Pentru un film pe care l-aș putea vedea acasă, în liniște, la o calitate foarte bună, diferența devine greu de justificat.
Sigur, cinematografele nu vor dispărea peste noapte și probabil nici nu ar trebui să dispară complet. Vor rămâne pentru evenimente speciale, festivaluri, proiecții premium și filme care chiar merită experiența pe ecran mare. Dar modelul clasic, în care mergi doar pentru că filmul nu este disponibil în altă parte, mi se pare tot mai greu de apărat. În fond, nu cred că problema este filmul. Filmele sunt în continuare importante, poate chiar mai importante ca niciodată într-o lume plină de conținut scurt și consumat pe fugă. Problema este metoda prin care suntem obligați să le vedem la lansare, iar aici cinematograful nu mai pare viitorul, ci trecutul care refuză să plece. Din punctul meu de vedere, concluzia este simplă: cinematograful nu mai are sens ca etapă obligatorie în viața unui film. Industria trebuie să accepte că vremurile s-au schimbat și că publicul nu mai consumă divertisment după regulile de acum 50 de ani. Lansarea digitală nu ar mai trebui tratată ca o variantă secundară, venită după ce filmul și-a terminat traseul prin săli, ci ca direcția firească pentru distribuția modernă.
Voi ce părere aveți? Mai are cinematograful sens ca experiență principală pentru filmele noi sau ar trebui ca lansările digitale să devină regula?
Deși merg mai rar la cinema comparativ cu acum 10-15 ani, nu aș vrea ca acestea să dispară.
În primul rând ajung mai rar datorită responsabilității vieții de adult, în al doilea rând pentru că a scăzut enorm calitatea producțiilor și am devenit mult mai selectiv.
Anul trecut am văzut doar F1 The Movie la cinema și aș fi regretat dacă l-aș fi văzut acasă. La fel și Ferrari al lui Michael Mann sau Furiosa: A Mad Max Saga – ambele au fost o experiență superioară la cinema. În cazul Ferrari îmi aduc și acum aminte cum mi s-a făcut pielea de găină de la sunetul de calitate al motoarelor și al intensității transmise de modul profesionist în care a fost filmat. Și mai am și alte exemple. Prefer să dau 50 sau chiar 100 Ron dacă e necesar și să „trăiesc” 2 ore de entuziasm în sala de cinema decât să investesc acasă într-un sistem potent.
Însă trăgând linie, ai mare dreptate. Cinematografele devin nișă, filmele bune devin nișă, iar oamenii vor alege confortul și vor urmări orice mizerie le trimite algoritmul pe streaming.