Predator: Badlands este un film bun, dar nu ceea ce așteptam de la franciză

Astăzi s-a lansat un nou film din seria Predator pe platforma Disney+, așa că mi-am făcut timp să îl urmăresc.

V-am povestit aici că sunt mare fan Alien, așa că am ajuns să văd nu doar toate filmele cu xenomorfii terifianți, dar și pe cele cu Yautja (asta e rasa extraterestră a Predatorilor). Ba, chiar mai mult, le-am urmărit în ordinea logică a lor, nu a lansării. Asta până la ultimele două filme, cel de azi și cel din link-ul menționat mai sus.

Ultimul film Predator a fost Prey, în 2022 și a readus predatorii pe Terra, unde s-au trezit în mijlocul unui trib de amerindieni. Pentru mine, pelicula a reușit imposibilul: să spele rușinea ultimelor eșecuri și să ne reamintească de ce ne-a fost frică și de ce am tremurat alături de Arnold în junglă, în ’87. Prin urmare,  așteptările pentru Predator: Ținuturi Sălbatice (ca să folosim traducerea de pe platformă) erau la cote astronomice. Regizorul Dan Trachtenberg s-a întors la cârmă, promisiunile erau mari, dar rezultatul final ne lasă cu un gust dulce-acrișor, ca sosul chinezesc. 🙂

Tehnic, filmul este „ok”, nu am nimic ce comenta. Chiar discutam cu Alex, și era de aceeași părere. Vizual, e ceea ce trebuie: cu Predatori pe planeta lor, cu androizi de la corporația Weyland-Yutani, cu nave spațiale, creaturi înspăimântătoare, săbii, arcuri și arme de foc. Și care ar fi problema, veți zice? Ei bine, marea problemă vine când încerci să încadrezi pelicula în universul Predator.

Filmul începe promițător, citând parcă dogma (ne)scrisă a rasei Yautja:

Yautja nu are prieteni, nu are dușmani; este un predator pentru toți.

Apropo, cu ocazia asta am aflat și eu din ce rasă fac parte Predatorii (e posibil să fi fost menționat și prin altă parte, dar eu nu am reținut) – Yautja. Revenind la această frază de mai sus, aceasta ar trebui să fie piatra de temelie a oricărui film din serie. Predatorul trebuie să fie o forță a naturii, o entitate care inspiră teroare pură prin eficiență și detașare. El este vânătorul suprem, nu un personaj care are nevoie de „validare” sau de un arc narativ emoțional.

Din păcate, Badlands face o greșeală fundamentală pe care multe review-uri internaționale au început să o taxeze: încearcă să ne facă să „empatizăm” cu extraterestrul. În loc de teroarea rece și calculată cu care ne-am obișnuit, primim un Predator care pare să sufere de o criză de identitate. Îi lipsește acea siguranță de sine brutală, acea aroganță a celui care știe că este vârful lanțului trofic.

OK, veți zice că fiecare pădure are uscăturile ei, dar parcă nu e ceva la locul lui într-un construct în care Dek, presonajul principal, pare un adolescent nătâng. Nu voi intra în detalii, ca să nu vă dau spoilere, dar imaginați-vă că Predatorul care l-a înfruntat pe Arnold, în primul film, ar fi verificat ce cred cei din familie despre el, ar fi venit cu unghiile făcute și cu ultimii Nike Air Jordan în picioare și nu ar fi folosit sistemul care îl face invizibil, ca să nu pierdem din vedere aceste detalii delicate despre el. 🙂

Aș putea spune că, în anumite momente, creatura din Badlands pare să aibă mai multă nesiguranță decât am avut eu la prima întâlnire cu o fată. Să fie clar, prin întâlnire putem spune chiar și momentele în care eram în vagonul de tren cu o adolescentă de vârsta mea și trebuia să întreb unde e liber, nu musai date din ăla modern!  Mai lipsea să-l vedem cu șuvițe fucsia și flori în mână, pierdut în gânduri metafizice și recitând din Bacovia.

Dacă în primele filme Predatorul era un cel mai mare coșmar biomecanic, aici riscă să devină un fel de Taur Ferdinand din desenele animate: o ființă puternică, dar care preferă să stea să miroasă florile (sau să se „descopere” pe sine) în loc să despice coloane și să colecționeze cranii ca trofee.

Această „îndulcire” a personajului știrbește din impactul filmului. Atunci când Dek ezită sau manifestă trăsături care sugerează o nevoie de conexiune sau o lipsă de încredere în arsenalul său, magia se rupe. Nu vrem un vânător vulnerabil emoțional, cel puțin noi, fanii adevărați și vechi, ci vrem o mașinărie de ucis care să ne facă să verificăm de două ori dacă umbrele din cameră nu cumva se mișcă.

Aici mai trebuie să remarc ceva – includerea corporației Weyland-Yutani și a roboților lor umanoizi mă duce cu gândul la o nouă întâlnire dintre Alien și Predator, că tot au trecut două decenii de la celelalte filme cu cele două personaje. Nici asta nu ar fi ceva rău, pentru că două rase care ucid mai rapid decât pot unii număra până la trei ar avea de ce se revadă. Doar că presimt o nouă lăbărțare a acțiunii. Sper doar că nu vor ajunge să se îndrăgostească!!!

Predator: Badlands rămâne un film care poate fi vizionat fără regrete într-o după-amiază de duminică. Efectele speciale sunt la înălțime, iar regia lui Trachtenberg salvează multe scene care altfel ar fi fost mediocre. Totuși, pentru cei care au crescut cu imaginea vânătorului implacabil, Badlands este o dezamăgire conceptuală.

Nu poți lua un simbol al terorii galactice și să-l transformi într-o figură nesigură. Predatorul nu are nevoie de psiholog, are nevoie de o mască nouă și de un arsenal care să nu dea rateuri. Sperăm ca data viitoare să vedem din nou acea creatură pentru care toți suntem doar niște simple ținte, fără nuanțe de gri sau crize de personalitate. Și neapărat să poate mască și camuflaj…