Simulările recente ale formării lunilor, inclusiv a Lunii Pământului, sugerează că exolunile ar putea fi mai frecvente în jurul exoplanetelor stâncoase.
Luna noastră s-a format în urma impactului violent dintre Pământ și un obiect de dimensiunea planetei Marte, cunoscut sub numele de Theia. Acest eveniment a creat un disc de detritus care s-a coagulat ulterior pentru a forma Luna. Deși detaliile precise ale acestui impact sunt încă subiect de dezbatere, unghiul și viteza cu care Theia a lovit Pământul au un impact semnificativ asupra formării și compoziției discului rezultat.
Cercetările recente se concentrează pe conceptul de „instabilitate de streaming”, un fenomen în care particulele mici dintr-un disc bogat în vapori se acumulează în aglomerări care pot forma rapid mici corpuri cunoscute sub numele de „moonlets”, cu dimensiuni variind de la câțiva zeci de metri până la câțiva sute de kilometri. Simulările realizate de echipa condusă de Miki Nakajima de la Universitatea din Rochester sugerează că aceste moonlets nu sunt suficient de mari pentru a rămâne stabile într-un disc în jurul unei planete. Ele sunt afectate de fricțiunea cu vaporii din disc, ceea ce duce la încetinirea vitezei lor orbitale și reducerea orbitei lor până când acestea se prăbușesc în planeta gazdă.
Astfel, studiul indică faptul că discurile bogate în vapori nu pot genera sateliți naturali de dimensiunea Lunii Pământului, care are un diametru de aproximativ 3.475 de kilometri. În schimb, modelele care implică un disc mai bogat în silicate și mai sărac în vapori, format în urma unor impacturi mai puțin energice, par să fie mai favorabile formării unor luni mai mari și mai stabile.
Aceste concluzii sugerează că exolunile ar putea fi mai comune în jurul exoplanetelor stâncoase, unde condițiile pentru formarea unor sateliți mari și stabili sunt mai propice.
Sursa: space.com
Lasa un comentariu!