De ce încă există piraterie software – cazul jocurilor video

Un studiu realizat de Romanian Game Developer Association arată că doar 45% din gamerii pe PC din România procură jocurile video pe căi legale, restul preferând să descarce versiunile piratate. Motivele invocate de pirați sunt prețurile mult prea mari, existența versiunilor „gratuite”, disponibilitatea limitată în magazinele locale și neîncrederea în sistemele de plăți online. Deși nu mă declar un susținător al pirateriei, punctele de vedere ale piraților sunt plauzibile, mai ales în cazul unor publisheri care și-au format deja un obicei în a lansa „jocuri la kilogram”, cu microtranzacții pay to win și soluții DRM ostile. Dar să haideți să discutăm pe larg despre industria jocurilor video și despre piraterie din perspectiva unui consumator român:

300 Lei pentru un joc într-o țară cu venit mediu net de doar 3.300 Lei

În Rusia venitul mediu este comparabil cu cel din România, însă rușii beneficiază de prețuri preferențiale, în unele cazuri jocurile fiind chiar și cu 80% mai ieftine decât în țările cu putere mare de cumpărare. În România prețul practicat pentru un titlu AAA este identic cu cel din restul uniunii europene – 60 Euro, adică puțin sub 300 Lei. Sunt conștient că există unele reglementări la nivelul uniunii europene cu privire la „discriminarea” consumatorilor în funcție de țara de resedință, dar chiar se așteaptă cineva ca un român să-și dea aproape 10% din salariu pe un joc de 12 ore? Avem prețuri extrem de competitive în industria telecomunicațiilor, acestea fiind raportate corect la veniturile românilor. De ce nu putem proceda la fel și pentru licențele software? Nu cumva românii piratează pentru că nu au de ales?

Denuvo anti-tamper și alte soluții DRM ostile

De cele mai multe ori, accesul la software-ul licențiat este condiționat de soluții DRM neprietenoase, care nu fac decât să dea bătăi de cap utilizatorilor legitimi. Printre cele mai neprietenoase sisteme DRM se numără Denuvo anti-tamper, Arxan și VMProtect, toate cu limitări abuzive și dependente de sisteme de validare centralizate. De exemplu, Denuvo generează o cheie hardware unică și necesită validare online la fiecare schimbare a configurației (inclusiv actualizări ale sistemului de operare și ale driverelor, instalarea de noi componente hardware ș.a.m.d.), iar aceste validări se pot face de maxim cinci ori pe zi. Am simțit-o pe pielea mea când am testat plăci video în Deus Ex: Mankind Divided și într-un final am renunțat la idee și am returnat jocul. O altă întâmplare nefericită este legată de GTA IV. L-am cumpărat la preț întreg, l-am jucat cap coadă și totul a fost în regulă la momentul lansării. Problema e că aproape 10 ani mai târziu jocul sau mai bine zis soluția DRM integrată nu funcționează pe Windows 10. Un sistem de protecție arhaic compus din SecuROM și Games for Windows Live face ca GTA IV să nu mai pornească pe sisteme de operare moderne. Altfel spus, licența achiziționată cu mulți în urmă nu mai este valabilă, iar singura soluție de a juca în continuare GTA IV este, ați ghicit, instalarea versiunii piratate.

După cum susține și Marcin Iwinski, co-fondator CD Projekt Red, consumatorii nu pot fi obligați să cumpere licențe software, însă pot fi convinși să o facă dacă calitatea produselor și serviciilor se ridică la nivelul așteptărilor. CD Projekt Red administrează și platformele GOG și FCKDRM, a căror rol este de a populariza dezvoltarea și vânzarea de conținut DRM-free. Jocurile distribuite prin GOG sunt lipsite de orice fel de DRM și pot fi stocate și instalate fără a fi necesară validarea licenței. În plus, publisherii trebuie șă conștientizeze că pirații sunt foarte răbdători și că nu cumpără jocuri indiferent de soluția DRM integrată. Cine iese în pierdere din toată situația asta? Consumatorul care plătește și căre e forțat să înghită limitările DRM-urilor și aplicațiile dubioase ale publisherilor. În plus, în repetate rânduri s-a dovedit că soluțiile anti-tamper ca Denuvo duc la o scădere drastică a performanței. Care mai e atunci justificarea de a intra în legalitate când produsul licențiat e mai prost și cu mai multe limitări decât cel piratat?

Jocuri făcute pe genunchi, microtranzacții și pay to win

Nimic nu e mai frustrant decât să dai 300 Lei pe un joc și să constați că nu e deloc așa cum te așteptai. Lucrurile s-au mai îmbunătățit în ultimii ani, multe platforme de distribuție online permițând renunțarea la cumpărare în anumite condiții, dar ce facem cu microtranzacțiile, prezente mai nou chiar și în jocurile single player? Cum e să parcurgi jumătate din joc și să constați că pentru a avansa trebuie să treci printr-un un grind incredibil de frustrant sau să sari cu portofelul pentru obiecte in-game (într-un joc single player!). Cum e să înregistrezi o precomandă și să vezi că jocul e într-o stare jalnică și cu foarte multe probleme tehnice? Jocuri cu Season Pass? Același lucru. Plătești 60 Euro, dar dacă vrei să te bucuri experiența completă te costă 100 Euro. Dezvoltatorii și publisherii au devenit atât de ostili cu gamerii încât parcă încearcă din răsputeri să ne convingă să nu le mai cumpărăm jocurile. La fel este și în cazul celor mai populare jocuri multiplayer. Varianta standard oferă de obicei experiența de bază, în timp versiunile deluxe și gold oferă avantaje competitive, cum ar fi dublu XP și acces la obiecte/arme in-game.

Cum am mai spus, nu mă declar un susținător al pirateriei, însă în condițiile enumerate mai sus e greu să convingi pe cineva că procurarea unui joc pe cale legală are unele avantaje față de versiunea piratată. Ce vă recomand e să votați mereu cu portofelul. Evitați să cumpărați jocuri cu microtranzacții și protecții DRM și încercați să optați pentru variante DRM-free. Achiziționarea unui joc cu DRM nu este diferită de închirierea sa. Dacă serviciul DRM integrat nu este actualizat sau dacă serverele de validare devin inaccesibile, jocul nu va mai putea fi rulat.