O serie de studii recente confirmă că Luna nu este un bloc de piatră inert, ci un corp încă activ din punct de vedere geologic, care se răcește treptat în interior și, pe măsură ce se contractă, crapă la suprafață.
Pe termen de sute de milioane de ani, diametrul ei a scăzut cu aproximativ 50 de metri, iar această „strângere” generează falii de tip treaptă – așa-numitele „lobate scarps” – și cutremure lunare, numite moonquakes. Datele de la sonda Lunar Reconnaissance Orbiter arată mii de asemenea falii tinere, răspândite pe toată suprafața, nu doar într-o zonă izolată, semn că procesul este global și încă în derulare.
Pentru viitoarele baze umane de la Polul Sud, vestea nu e chiar confortabilă: aceste falii active pot declanșa moonquakes care durează ore, suficient cât să afecteze structuri sau echipamente, deși probabilitatea unui cutremur serios într-o anumită zi rămâne foarte mică. Totuși, NASA și alte agenții iau în calcul aceste date când aleg locurile pentru module locuibile și rampe de lansare, tocmai pentru a evita zonele cu falii foarte tinere și instabile. Pe termen scurt, Luna nu se va „sparge”, dar știm acum că este mult mai dinamică decât credeam, iar contracția ei continuă ne oferă un laborator perfect pentru a înțelege cum îmbătrânesc corpurile stâncoase în Sistemul Solar.
Deși pare un titlu de tabloid – „Luna se micșorează!” – ascunde, de fapt, una dintre cele mai interesante povești științifice ale ultimilor ani. Nu ne amenință direct viața pe Pământ, dar schimbă complet modul în care ne gândim la viitoarele colonii lunare: nu mai este suficient să găsim apă înghețată și lumină solară, trebuie să verificăm și „harta cutremurelor”. Mi se pare ironic că, după ce am visat o jumătate de secol la „case pe Lună”, ajungem să ne lovim de aceeași problemă ca acasă: alegerea unei zone fără risc seismic major.
Participa si tu la discutie!