O echipă de astrofizicieni a reușit să explice în sfârșit de ce unele supernove sunt mult mai luminoase decât cele obișnuite, analizând o explozie stelară aflată la circa un miliard de ani-lumină de Pământ, care a strălucit de sute de ori mai puternic decât un eveniment tipic.
Studiul arată că, în acest caz, supernova a lăsat în urmă un magnetar – o stea neutronică extrem de densă și cu un câmp magnetic uriaș – care s-a comportat ca un „motor” intern: pe măsură ce acest nucleu compact se învârtea de sute de ori pe secundă, a pompat energie în norul de gaz și praf al exploziei, menținând supernova incredibil de luminoasă mult mai mult timp decât în mod normal.
Ceea ce i-a intrigat pe oameni de știință a fost „cântecul” de luminozitate al acestei supernove: în loc să se stingă lin, a avut oscilații ciudate ale strălucirii, cu maxime și minime care se repetau și deveneau tot mai dese în câteva luni. Explicația propusă acum se bazează pe un efect de relativitate generală numit precesie Lense-Thirring – magnetarul, învârtindu-se atât de repede, „răsucește” ușor spațiu-timpul din jurul său, iar materialul care cade pe el formează un disc care se clatină și schimbă periodic felul în care energia este injectată în norul de supernovă, generând acele variații de luminozitate observate.
Rezultatul vine după aproape două decenii în care magnetarii au fost propuși teoretic ca sursă de energie pentru supernovele „superluminose”, dar fără o dovadă clară. Acum, combinația de observații pe termen lung și modelare detaliată pare să confirme această ipoteză, oferind un cadru care explică atât luminozitatea extremă, cât și modul neobișnuit în care se stinge lumina în timp. Cercetătorii cred și că steaua inițială a fost una uriașă, de zeci de ori mai masivă decât Soarele și de sute de mii de ori mai luminoasă, ceea ce o apropie de categoria rară a așa-numitelor supernove „superluminose” studiate în ultimii ani.
Ce îmi place la povestea asta este că arată cum, la scară cosmică, un singur obiect minuscul raportat la dimensiunea stelei – magnetarul, practic un „nucleu” de doar câțiva kilometri diametru – poate dicta spectacolul de lumină al unei explozii care eclipsează galaxii întregi. E încă un exemplu că, în astronomie, nu doar „cât de mare” contează, ci și cum se combină gravitația, magnetismul și relativitatea; iar faptul că putem reconstrui toate astea din câteva fotoni prinși în telescoape, la un miliard de ani-lumină distanță, rămâne ceva ce merită să te lase cu gura căscată.
Participa si tu la discutie!