Opinie nepopulară: concedierile colective nu mai sunt accident, ci normalitate în noua economie globală

Ideea acestui articol a venit după ce am scris  despre concedierile de 1.200 de oameni anunțate de Dacia la Mioveni.

De fapt, ca să fiu sincer, primul mugur mi-a încolțit (că tot e primăvara și caisul meu e plin de flori) după ce seria de articole de pe la noi de pe site, despre valurile de concedieri din IT a început să adune tot mai multe știri de genul.

Așa că, opinia mea nepopulară de astăzi este că concedierile nu mai sunt crize sau semne de slăbiciune temporare, ci au devenit o practică normală, uneori chiar sănătoasă pentru companii și inevitabilă pentru angajați.

În 2025, în SUA, au avut loc peste 1,1 milion de concedieri, un nivel record de la Marea Recesiune, de acum aproape un secol. În România, IT-ul a pierdut peste 2.800 de joburi documentate public doar în 2025, deși numărul real cred că este mai mare, dat fiind că sunt unele poziții noi care nu au mai fost deschise, ci anulate, iar unii din industrie lucrau ca și PFA sau SRL, iar ei nu sunt numărați la această statistică. Revenind la articolul de azi, ce este demn de remarcat este faptul că sindicatul Dacia avertizează că aceasta este prima scădere după 22 de ani, afectând economia locală și națională, la un nivel foarte mare, dată fiind amploarea companiei Dacia la nivelul României, prin joburile de la ei, dar și cele de la furnizori și contractori.

Fenomenul  despre care vorbesc eu azi a primit și un nume de la Glassdoor’s Worklife Trends for 2026: forever layouts. Acesta arată că firmele au trecut de la tăieri mari, dar rare, la concedieri mici și constante (sub 50 de oameni), ca să se adapteze la AI, automatizare și piețe volatile. Asta creează insecuritate cronică, dar și flexibilitate pentru companii, mai ales când sunt corelate și cu concedirile colective, care și ele devin tot mai dese.

Am scris în deschidere că acest tip de reașezare a forței de muncă  poate fi și benefic (apropo, sunt cicluri normale care se întâmplă în economie, nu suntem noi primii care le experimentează), pentru că  acum companiile nu mai angajează „pe viață”, cum făceau deceniile trecute. Cu toții avem părinți, unchi, bunici sau vecini care au lucrat o viață întreagă  sau măcar 15-20 de ani la un singur loc de muncă. Iar asta nu se întâmpla doar la noi, în comunism, ci și în statele occidentale, la companii mari, de renume. Îmi aduc aminte că, acum 20 de ani, tânăr angajat fiind la o corporație, am aflat că trei dintre șefii de departament care erau detașați în Timișoara și care se pregăteau de pensie, își făceau planuri să se vadă la masa de prânz în cantina companiei din Bavaria. Parte din beneficiile de după pensionare permiteau celor cu mai mult de 25 de ani vechime acolo să beneficieze de un prănz gratuit la acea cantină, pe tot restul vieții.

Revenind în prezent, economia atuală, K-shaped (câțiva câștigă masiv, restul stagnează), face ca firmele să taie costuri rapid și fără mari sentimentalisme, principalul scop fiind performanța financiară a acestora.

Ce pot spune la final este că fenomenul acesta nu este aprioric rău, ci reprezintă semnal că trebuie să ne adaptăm. Firmele care nu taie suprasolicitează angajații rămași („do more with less”), dar cele care restructurează supraviețuiesc. Pentru angajați, asta înseamnă să nu mai aștepte loialitate veșnică și prânzuri gratis după pensionare, ci o nevoie continuă de a învăța și adopta skill-uri noi, care să garanteze stabilitate financiară.

Nu înseamnă că trebuie să ne căutăm locuri de muncă de azi, să ne reinventăm profesional de mâine sau să ne temem permanent de AI sau digitalizare. Tot ce spun este că un ciclu s-a încheiat, iar altul începe. În 2026, concedierile sunt normalul. România le vede în IT și automotive, acolo unde a excelat ca dezvoltare economică, dar trendul e unul global, nu național.

Spre deosebire de Borgii din Star Trek, nu cred că rezistența este futilă, ci tocmai – reziliența este singura care ne poate salva. Pot să vă dau un singur sfat: adaptarea este cheia succesului!