Roverul Perseverance al NASA a detectat, cu un radar care pătrunde în sol, urmele îngropate ale unui vechi deltă de râu în craterul Jezero, una dintre cele mai vechi dovezi de până acum că apa a curs cândva pe suprafața lui Marte.
Datele arată straturi de sedimente până la 35 de metri adâncime, depuse acum aproximativ 3,7 – 4,2 miliarde de ani, într-o perioadă foarte timpurie din istoria planetei, când un râu se vărsa într-un lac aflat în interiorul craterului. Practic, sub ceea ce vedem azi ca un deșert înghețat se ascunde profilul complet al unei delte, cu straturi succesive de material depus de apă curgătoare.
Cercetătorii au folosit instrumentul RIMFAX al roverului, un radar care trimite impulsuri în subteran și construiește un fel de „tomografie” 3D a structurilor ascunse, pe o distanță de peste 6 kilometri parcursă de Perseverance între 2023 și 2024. Analiza arată că această deltă îngropată este chiar mai veche decât formațiunea de la suprafață cunoscută ca Western Delta, ceea ce înseamnă că zona a cunoscut mai multe episoade de apă curgătoare și inundații, nu doar un singur eveniment izolat. Astfel de depozite stratificate sunt considerate ideale pentru păstrarea eventualelor urme de viață microbiană, dacă aceasta a existat vreodată.
Oamenii de știință spun că descoperirea susține tot mai puternic scenariul unui Marte timpuriu cald și umed, cu lacuri, râuri și poate chiar mări, susținute de o atmosferă mai groasă, bogată în dioxid de carbon. Perseverance a găsit deja minerale și roci care indică o interacțiune de lungă durată cu apa, iar mostrele pe care le adună ar urma să fie aduse pe Pământ într-o viitoare misiune NASA – ESA pentru a fi analizate în laborator. În paralel, alte misiuni, precum roverul chinezesc Zhurong, au raportat structuri subterane care seamănă cu țărmuri vechi de oceane, completând imaginea unei planete care a avut, la începuturile ei, condiții mult mai prietenoase cu apa lichidă decât vedem astăzi.
Ce mi se pare fascinant este că începem să „citim” istoria lui Marte nu doar din fotografii de la suprafață, ci și din straturile ascunse, la fel cum geologii citesc straturile unei stânci pe Pământ. Faptul că un singur rover, cu un radar de dimensiunea unui geamantan, poate descoperi un râu dispărut de miliarde de ani spune multe despre cât de repede se schimbă instrumentele cu care explorăm alte lumi și cât de aproape suntem de a avea, din mostre și măsurători, un răspuns mai clar la întrebarea dacă Marte a fost vreodată cu adevărat locuibil.
Fascinat.
Ma întreb cum reușește să dateze ceva ce este doar „scanat” și nu analizat direct? Și mă mai întreb dacă metodele de datare a unor structuri pe Pământ sunt valabile și pentru structurile de pe o alta planetă?