Sonda Juno a NASA a confirmat, cu observații detaliate în infraroșu, că pe Io există lacuri vaste de lavă cu „inele fierbinți” la margini, semnătură termică tipică pentru lacuri active alimentate din interior, un tip de vulcanism mai răspândit decât se credea anterior.
Rezultatele completează și corectează percepțiile populare din articole virale, punând accent pe date instrumentale JIRAM și JunoCam, nu pe speculații despre „lichide” exotice, iar contextualizarea NASA arată clar că vorbim despre lavă bazaltică și cruste care se formează și se rup ciclic.
Imaginile și măsurătorile JIRAM indică faptul că multe dintre „paterae” – caldere vulcanice – prezintă margini mai fierbinți decât zonele centrale, un indiciu că un capac solid de lavă răcită plutește deasupra unui rezervor activ, în timp ce frecarea cu pereții calderei rupe periodic crusta și expune lavă proaspătă. Un studiu publicat de echipa lui Alessandro Mura descrie aceste „inele termice” ca fenomen comun pe cel puțin zece paterae observate la rezoluție înaltă, consolidând ipoteza că lacurile de lavă sunt o expresie dominantă a vulcanismului pe Io.
Loki Patera, probabil cel mai celebru lac de lavă de pe Io, are circa 200 km lățime și o suprafață netedă și reflectivă în anumite faze – un semn că suprafața se reînnoiește prin răcire rapidă, cu dinamici similare lacurilor de lavă hawaiiene, dar la scări mult mai mari. Observațiile repetate ale lui Juno sugerează că astfel de lacuri pot fi comune, iar în ansamblu Io rămâne cel mai activ corp vulcanic din Sistemul Solar, cu procese alimentate de încălzirea mareelor datorată gravitației lui Jupiter și a sateliților săi.
Mai mult, lucrări recente extind imaginea: analizele JIRAM indică existența a zeci de lacuri de lavă, posibil peste 40 identificate în catalogări extinse, multe nedocumentate anterior ca hotspot‑uri active. În interpretarea echipei, o parte considerabilă a suprafeței lui Io găzduiește astfel de structuri, iar estimări comunicate public arată că aproximativ 3% ar putea fi acoperite de lacuri de lavă, procent care subliniază amploarea fenomenului față de orice analog terestru.
Contextul misiunilor NASA este esențial: Juno, intrată pe orbită joviană în 2016, folosește JunoCam pentru imagini vizuale și JIRAM pentru cartografiere termică, iar survolurile din decembrie 2023 și februarie 2024 au furnizat cele mai clare „radiografii” ale lacurilor de lavă de până acum. În paralel, recorduri recente au arătat hotspot‑uri care depășesc chiar și puterea lui Loki Patera, confirmând o Io „turmentată” de maree, cu emisii energetice colosale surprinse în 2025.
Articolul‑sursă evocă pe scurt și Voyagerele, dar rolurile sunt diferite: Voyager 1 și 2, lansate în 1977, au depășit heliopauza în 2012, respectiv 2018, și se află în misiune interstelară, în vreme ce Juno este platforma actuală dedicată sistemului jovian. Intrarea lui Voyager 2 în spațiul interstelar în noiembrie 2018 a fost confirmată prin scăderea detectată a vântului solar și saltul densității plasmei peste granița heliosferei, completând tabloul deschis de Voyager 1 cu ani înainte.
Pentru public, mesajul cheie este că nu s‑a „descoperit apă” pe Io, ci s‑a rafinat harta lacurilor de lavă și fizica lor internă, cu date robuste din infraroșu care sprijină ideea unor cruste groase, mobile, peste rezervoare active, într‑un regim de vulcanism dominat de maree, nu de tectonica plăcilor ca pe Pământ. Acest progres arată cum instrumentele moderne ale lui Juno clarifică procesele vulcanice la scară planetară și oferă un laborator natural pentru înțelegerea fluxurilor de magmă în condiții exotice, cu implicații pentru geologia comparată a lumilor vulcanice.
Lasa un comentariu!