Alien: Earth – un serial bun doar dacă nu ai văzut restul francizei

Pe aici nu am scris despre asta, dar sunt mare fan al francizei Alien. Și nu spun asta în virtutea faptului că, mai nou, e plin internetul de review-uri mai mult sau mai puțin plătite pentru noul serial Alien: Earth.

Nu cred că vom transforma articolul de față într-o serie, precum colegii de la gadget.ro, dar nu se știe niciodată. 🙂

După cum spuneam, sunt mare fan al seriei. Am urmărit toate filmele, ba chiar am văzut și seria Predator din cauza celor două pelicule care se intersectează: Alien vs. Predator și Aliens vs. Predator: Requiem. Ca să fie și mai clar, am văzut primul Alien, cel filmat în 1979, cu Sigourney Weaver în rolul principal, pe casetă VHS, pe vremea comunismului atât de regretat de românii de azi. Și da, mă mai ascundeam după o perină când apărea bestia extraterestră, că aveam 6-7 ani. 🙂

Acum că avem tabloul complet, să trecem la serial. Spre deosebire de ceilalți review-eri, eu nu am avut ocazia să văd serialul integral, ci episod cu episod, ca voi. Momentan sunt la episodul doi (scriu textul acesta din vacanță), așa că, pe când va fi publicat, voi veți fi văzut și episodul trei. Prin urmare, s-ar putea ca unele lucruri să se fi schimbat.

Ce mi-a plăcut

Dacă e să încep cu ce mi-a plăcut, primul lucru pe care l-aș spune e că mă bucur să văd un serial Alien. Apoi faptul că acțiunea are loc la începutul seriilor – la 16 ani după Alien: Covenant (2104) și cu 2 ani înainte de primul Alien (1979), care se petrece în 2122. Nu pot spune că primul film, cel cu Sigourney, a fost preferatul meu – în fapt, cel mai mult mi-a plăcut Prometheus, cel care a marcat revenirea lui Ridley Scott pe scaunul de regizor – dar este cel care m-a făcut fanul lor. Așa că apreciez amplasarea aici a noii serii.

Apoi am apreciat atmosfera de horror autentic, chiar și în scenele în care nu apar monștrii. Personal am revăzut ceva influențe de la maestrul Hitchcock acolo. Bine, nu sunt eu critic de film, poate mi s-a părut… Pentru cei mai tineri, aș putea spune că li se va părea o atmosferă similară cu cea din Black Mirror.

Și, dacă tot am ajuns la analogii și lucruri care mi-au plăcut, aș include aici aceeași tehnică „less-is-more” din primul film: Xenomorfii apar rar, dar cu impact maxim, iar teroarea vine din anticipare, din sunete, umbre și spații închise. În plus, la fel ca în Prometheus, sunt explorate teme filosofce, precum identitate, conștința sinteticilor și mitul creației.

Mi-au plăcut extratereștrii – avem clasicii xenomorfi, face-huggeri, dar și noi adiții, cum este acea caracatiță ciudată cu ochi. Aș zice că lipsește doar un predator, dar nu e gata serialul, deci ar mai fi timp să apară.

De asemenea, apreciez amplasarea acțiunii pe Terra. Un alt film din serie care a mai avut parte de așa ceva era Alien vs. Predator din 2004, dar acolo era un mediu închis, într-o piramidă de sub Antarctica. Și Alien vs. Predator: Requiem (2007) are parte de același amplasament terestru – într-un orășel american, cu o invazie locală. Doar că ambele  sunt filme non-canon, nefiind dedicate exclusiv ființelor Alien. 🙂

Ultimul lucru pe care îl pot menționa la acest capitol ar fi partea de efecte vizuale. FX și Disney+ au livrat un serial bine calibrat din acest punct de vedere, destul de ciudat cât să atragă noile generații, dar destul de Alien ca să fie pe placul fanilor mai vechi.

Ce nu mi-a plăcut

Dacă am apreciat integrarea în universul francizei, faptul că iar avem un personaj feminin dominant nu e tocmai pe placul meu. Wendy, un hibrid uman-sintetic, aduce prea mult cu Ellen Ripley a lui Sigourney Weaver. OK, joacă bine Sydney Chandler acest personaj, dar mi se pare prea clișeu.

Dacă tot discutăm despre jocul actoricesc, mi se pare cam lent. Acțiunea nu e alertă, aș putea spune că e chiar tărăgănată. În plus, Wendy acaparează toată lumina scenică, iar restul personajelor din Lost Boys nu sunt bine conturate. Apoi, ideea de a pune copii în corpuri de adulți poate fi interesantă ca joc, dar mi se pare exagerată într-un asemenea univers violent. Personajele chicotesc când aud o înjurătură sau o remarcă despre sex, ceea ce nu se potrivește cu niște luptători care se bat cu alieni.

Deși acțiunea e pe Pământ, în fapt avem parte de o bătălie între cele două corporații majore: Weyland-Yutani și  Prodigy Corporation. În total sunt cinci, pentru că mai există Lynch, Dynamic și Threshold, și aș paria că vor apărea și acestea cândva, dacă nu acum, în sezoanele ulterioare cu siguranță. Iar asta nu mă pasionează! Prefer să lase partea asta în fundal, iar acțiunea să se concentreze pe oameni și alieni.

Un alt aspect care mi-a plăcut a fost tehnologia prezentată în serial. De obicei, când se reiau seriale sau filme mai vechi, tehnologia se updatează corespunzător. Ei bine, acum avem parte de același calculatoare, monitoare sau gadgeturi care arată ca și în filmul original. Nota bene, a fost fain să văd că rulează niște scene din Ice Age prin serial. 🙂

Și, dacă suntem la acest capitol, mi se pare forțat să existe atâtea personaje tinere: de la băiatul geniu care conduce corporația Prodigy, la echipa lui de sintetici și fratele lui Wendy. Înțeleg că e nevoie de sânge proaspăt și de motive pentru generația tânără să adere la franciză, dar e prea mult. Personajele mature par să fie acolo doar ca umplutură…

În loc de concluzie

Nu voi da sentințe despre calitatea filmului, pentru că nu sunt critic și cred că gusturile sunt prea personale ca să fie cazul unei astfel de clasificare. Tot ce pot spune este că voi urmări serialul, dar nu m-a dat deloc peste cap. Mi se pare că are câteva paliere pe care au marșat prea mult și care nu sunt pe placul meu, dar sunt prea mare fan Alien ca să renunț de la episodul trei.

Să nu uit – Alien: Earth este disponibil pe Disney+.

Vouă cum vi s-a părut?

Articolul de față nu este susținut de Disney+ sau alte companii implicate în producerea sau distribuirea serialului. În fapt, este doar opinia mea. 🙂